A fost greu și mai puțin, cu lacrimile și bucuriile lui, plin de o magie specială, plin de omuleți dragi și de clipe de neuitat.

Dar să începem cu începutul… am mai lăsat în urmă un an de facultate, două-trei sesiuni, cărți de tot felul frunzărite, cursuri citite și răscitite… am văzut locuri noi, țărișoara asta a noastă e atât de mică și mare în același timp, nu știu dacă voi putea zice vreodată că “uite, am văzut-o pe toată”… am descoperit oameni străini mie în persoanele pe care le știam odată prieteni, am înțeles cât de mult urăsc handicapul egocentristic și prostia omenească, sentimentul a devenit măsurabil… în principiu, a fost un an frumos!

La mulți anișori! Sărbători fericite!

Filed under: Titaniada Tagged: Anul Nou ]]> http://notedeprimavara.wordpress.com/2011/12/30/inca-un-an/feed/ 0 notedeprimavara http://notedeprimavara.wordpress.com/2011/12/28/here-without-you/ http://notedeprimavara.wordpress.com/2011/12/28/here-without-you/#comments Tue, 27 Dec 2011 22:19:04 +0000 Theia http://notedeprimavara.wordpress.com/?p=954 ]]> pentru că distanța reprezintă un impediment, pentru că timpul nu este niciodată de partea mea… ascultați piesa ce urmează, e superbă

doar starea poate mai persistă, dar mă trezesc în umbra ta.

nu-i întuneric, nici visare, e fapt real, te strâng la piept,

în lanț trec clipă după clipă, te am, de ce să te aștept?!

e toamnă, iarnă, primăvară… doar vară nu-i căci n-aș putea

să mă trezesc din nou o umbră, să nu mai fiu în umbra ta.

e rece, zborul nostru tandru s-a răsfirat într-un întreg,

de dragul tău m-aș naște iarăși, m-aș învăța din nou să merg,

de dragul tău și pentru tine aș învăța din nou să zbor

și să dansez valsul tăcerii, să cad o frunză… te ador!

viața prea sumbră și sinistră a fost… tu ești în viața mea

și de acuma înainte mă-nvăț încetu a zbura

e prea frumos la tine-n suflet și e prea rece-n univers,

întreaga viață-i poezie, iar clipele sunt numai vers.

De ce mor iubirile… poate că moare atunci când nu crezi suficient de mult în ea, ca în povestea lui Peter Pen, dacă nu crezi, nu ai cum să zbori… și se mai stinge o zână. Sau poate pentru că cineva a greșit… sau poate… sau poate…

Adevăratele iubiri nu vor muri niciodată!

“Fericirea care nu dureaza, nu e fericire – e un mizerabil stupefiant.” Camil Petrescu

Zahir

De la sărbătoarea sf. Valentin n-am mai călcat prin București. Din start s-a anunțat o zi pe cât se poate de frumoasă la care nici nu mă așteptam. M-am trezit cu o stare aproape euforică. Și mai ciudat a fost faptul că am păstrat-o, acea stare, pe durata întregii zile.

În tren nu s-a întâmplat mare lucru… în luna octombrie nu se prea duce lumea la București, așa că puteai număra pe degete călătorii din fiecare vagon. Fiecare era preocupat cu ale sale, plictisit și somnambul. Doamna de vizavi, trecută mult de vârsta a treia, se trezea periodic din somnul ei liniștit pentru a urmări ființa din fața ei ce devorează o carte, filă cu filă. Mă înecam în acea lectură, de parcă nu mai citisem de un car de ani. Somnul nu reușise să pună stăpânire asupra mea decât fracțiuni epuizante de timp, mă trezeam tot mai obosită de fiecare dată.

Când soarele invadase, în cele din urmă, pământul, căci călătoria mea începuse pe la patru dimineața, urmăream orizontul. E mirific, nespus de frumos acel orizont, tăiat de zigzaguri, creste mărețe pe de o parte și dealuri și câmpii pe de alta. Doar acolo, la înălțime, poți fi mai aproape de Dumnezeu.

La destinație am ajuns după-amiază, epuizată fără să fi făcut nimic. De data asta cozile nu mai erau atât de lungi, așteptarea atât de anevoioasă și timpul atât de rece.

Pe la cinci aveam trenul înapoi. Era doar două.

Ironia sorții: ceea ce-mi planificasem să fac la Iași, am făcut la București. Am mers în cel mai apropiat parc, adică Herăstrău, am închiriat câte o bicicletă și am pedalat în voie 2 ore în jurul lacului cu același nume. Cine-ar fi crezut că Lacul Herăstrău are un perimetru de aproximativ 3-4 km. Mai exact trei, dar noi sigur am făcut mai mult de patru. Timpul a fost superb, panoramele – extraordinare. Cea mai frumoasă zi…

În drumu-napoi nu m-a preocupat mai nimic: nici domnul de vizavi, amețit de-a binelea, care consuma fără pauze bere după bere, fericitul de el… nici perechea de hulubași de alături ce se jucau în mașinuțe pe laptop. Vedeam ca și mai înainte doar pagini, contexte noi… până nu am înghețat. Iar CFR-ul face glume de prost gust: aveam aer condiționat rece în loc de cald, m-a ajuns frigul pân la os. La un moment dat m-am trezit că ascultam trenul, răsuflarea lui grea, vibrațiile… deliram și-mi era tot mai frig.

“Dincolo de bine, dincoace de rău… despre iubire” de Aurora Liiceanu și Alice Năstase, e prea dură cartea, plină de frustrări, concepții, adevăruri și păreri. Am rămas în lumea ei. O zi întregă nu mă puteam gândi decât la ea. Cartea chiar merită citită. Am desprins câteva idei… dacă tot vorbim, într-un final, despre iubire… (din capitolul “Iubesc, deci exist”)

“…Odată cu ispita libertății începe sfârșitul iubirii. Degeaba ne prefacem că într-o lume modernă dragostea nu poate rezista fără independență. Iubirile mari și fericite n-au nevoie de martori, n-au nevoie de moarte. Nici de butaforie, nici de spectacol, nici de artificii. Iubirea e o stare edenică. Dar pentru că nu suntem pregătiți să îndurăm fericirea cumplită pe care o aduce cu ea, sub pretextul dorului de libertate, fugim din Paradis. Și ne întoarcem unde?”

“Nici un bărbat sau femeie din lume nu merită lacrimile tale, iar acela care le merită nu te va face să plângi”
Gabriel Garcia Marquez

Ce minunat coctail am sorbit de dimineață. Ce frumoase amintiri mi-a putut lăsa o zi spontană, neplanificată.

M-am trezit abia a doua zi… cu un gol, dar cu ele – amintirile.

Lumea e doar un teatru…