Arhivele lunare: Noiembrie 2010

Amintiri #2

28 noiembrie 2010, două ore în inima Iașilor. Iată ce am apucat să văd…

.

Statuia lui Mihai Eminescu

străzi

M. Eminescu

„Dorința”

Statuia lui Grigore Vieru

„Sala Pașilor Pierduți”

Extrem de puțin timp pentru o vizită in detalii… dar voi reveni, cu siguranță, si voi lua si un aparat foto.

Anunțuri

Omul

Nu există ființă mai perfectă, perfectă prin colajul imperfecțiunilor sale, perfectă prin simplul fel de-a fi. Ați înțeles corect, vorbesc despre om si în ceea ce va urma îl voi diviniza cum stiu eu mai bine.

Poate iubi cu atâta pasiune încât se îneacă în dragostea sa, cu toată ființa, până la ultima celulă, până la ultimul neuron, inconstient si intangibil, aproape bolnăvicios.

Poate îndura, ierta. Rabdă si iartă!

Doreste si nu mai vede peste ce calcă, nu mai stie pentru ce luptă… cedează. Uneori cedează atât de usor, cu aceeasi intensitate cu care a râvnit acel ceva o groază de timp. Cedează pentru că îi cedează sufletul si nervii, în cele din urmă, dar, evident, va mai spera până nu va sti că a pierdut totul si definitiv. Un vis poate fi viu, nu si viabil.

Cât de agresiv respinge ceea ce l-a costat un preț prea mare si eforturi prea multe. Ceva de la care se astepta că va produce satisfacție si incântare produce doar silă si greață.

Câtă indiferență poate purta pentru obiectul ex-iubirii sale. Nu ură, ci indiferență, pentru că doar indiferența este opusul iubirii, ce poate fi mai umil decât să stii că ai redevenit unul dintre cei 6 mild oameni care nu-i mai trezeste nici un fior… trist, dar ce să-i faci…

Nu iartă totul. Nu e Dumnezeu! Unele lucruri nu se pot ierta – păcatele sunt prea mari si nu-i va sta-n puteri să ierte. Dar poate!

Cât de orb crede! Se joacă cu viața si nu-si dă bine seama că nu va sti niciodată regulile acesteia pana la capăt. Un joc al cărui finalitate este mereu aceeasi – neființa. Joc perfect prin imperfecțiune, ca si omul, unde contează doar procesul.

Se zice că avem două categorii de instincte fundamentale: sexuale si de violență. Suntem o supă de tot ce vreți numai că proporționalizați diferit, si buni si răi, si frumosi si urâți, si destepți si mai putin… dar ceea ce ne salvează este că ne putem schimba si suntem dinamici.

Cine a zis că dacă îți vei urma instinctele vei da gres?! Ați văzut vreodată un câine aruncându-se în fața trenului pentru că nu mai vrea să trăiască?!

Vei gresi mai des cu capul decât cu inima, dar asta încă nu înseamnă că inima nu greseste niciodată! E o lege a firii!

Am aplicat o democrație absolută în tot ceea ce simt, ce vreau si ce pot.

Omul nu este o carte: o citesti, si gata, o stii. Este o enigmă pe care nu o vei dezlega niciodată până la capăt.

Este genial, egoist, bun si rau, rațional si nebun, capricios si naiv prin definiție.

Iar eu, văd lumea în roz si încerc să justific pe oricine în orice atâta timp cât o pot face. Judec si nu iert… ca si orisicare ființă umană.

Să nu dea Dumnezeu să-i cunoasteti toate laturile vreodată.

Acuma nu am timpul, dar vă recomand să deschideți o carte de filosofie, psihologie… ca să lărgiți subiectul, e interesant la culme 😉

Amintiri #1

Iar acasă… și reascultând melodia „La umbra marelui URS(S)” mi-am amintit concertul de excepție Phoenix la Chișinău, 1 septembrie, în cadrul Zilelor Culturii și Limbii Române, despre care nu am scris nici un cuvințel. Cele mai expresive momente pe care le-am păstrat în minte, impresiile… Era trecut peste miezul nopții, concertul pe sfârșite iar eu, mergând pe bulevardul aproape gol, mai auzeam în depărtare cum mai sună ultima piesă, ultimile acorduri.  Simțeam respirația orașului aflat într-o perfectă armonie cu tot ce se petrecea în el. Momente de neuitat și încă un vis devenit realitate. Am luat un taxi. Coloana sonoră  a serii s-a descompus până la destrămarea totală… parcă mai sunt acolo și parcă o mai aud.

Dor de tine

– În chipul meu nespus de omenesc,

Tânjând mereu să-ți definesc făptura,

Mă zbat, mă chinui și înebunesc,

Săpând un dor prea greu, fără măsură.

– Mă dor secundele, mă pierd în van!

Nu știu afară dacă-i zi sau noapte…

Și uite c-a trecut, parcă, un an

Fără de tine, în singurătate.

– Ce greu mi-a fost si ce greu îmi va fi

Să te iubesc asa o vesnicie…

Nu-ți cer nimic, eu doar te voi iubi,

Căci fără tine viața mi-e pustie.

– În felul meu nespus de omenesc,

Tânjând mereu să-ți regăsesc făptura,

Când ai plecat nu zis-am „te iubesc”,

Dar ți-am lăsat un dor peste măsură.