Arhivele lunare: Decembrie 2010

Anului care trece, bun sau rău

„… pleacă batrâne, o să te ținem minte, sau o să te uităm, adio oricum, lasă loc unor noi sforțări și speranțe… Ceea ce s-a împlinit cu tine să continue, ceea ce a fost eșec să iei cu tine în neant, și o nouă rotație în jurul soarelui, a pământului nostru plin de albastre și imense întinderi de ape, să fie benefică oceanului uman în totalitatea lui și fiecăruia dintre noi în parte… Să nu moară nimeni în anul care vine (sau poate, nu?) și să nu nască decât mamele fericite! Nu-ți port pică, gândii eu însumi pentru mine, am fost fericit în aproape toate lunile tale, mi-ai adus în viață o ființă pe care o iubesc și mi-ai confirmat că truda gândirii mele a fost fructuasă. Spune-i micuțului an nou, care ne întâmpină, să ne ajute, înainte de a îmbătrâni și el, să ne îndeplinim măcar o parte din dorinșele noastre nemăsurate…”

„Cel mai iubit dintre pământeni” Marin Preda

 

 

Vă doresc un An Nou cât mai frumos! Crăciun fericit! și

La mulți ani!

O zi pierdută în drum

atenție, a rezultat o postare kilometrică, cu lux de amănunte

Aventura mea a început la 8:00, când m-am trezit și mi-am dat seama că dormisem cu o oră mai mult decăt era stabilit. În acea dimineață urma să parcurg traseul Suceava-Iași-Ungheni-Chișinău cu mai multe tipuri de transport public: tren, autobuz, microbuz…  Nu am făcut nici o rezervare la nimic, așa că tot urma să fie spontan și imprevizibil, cum a și fost. M-am informat din timp de mersul trenurilor și eventualul orar al autobuzelor ca că am o schiță, în linii mari, a ceea ce urmează să fac.

La 9 și un sfert eram la gara feroviară. Mi-am luat bilet la trenul personal de la 9 și 24, cu reducere, deci clasa 2. Am urcat în primul vagon de clasa 2 unde mă aștepta prima surpriză, la o temperatură de -10°C frig, în cupeu cred că erau și mai puține. Acolo mai era o bătrânică, o doamnă și o domnișoară (care mai târziu s-a dovedit a fi tot doamnă, dar despre asta – aflați îndată). În câteva clipe după deraparea trenului, vine și controlorul. Ne vede pe noi două (adică pe mine și pe domnișoara) că murim de frig și ne zice să mergem într-un vagon de clasa  1, cică acolo este căldură. Și eu de unde ar fi trebuit să știu chestia asta, că în vagoanele de clasa 2 nu se dă căldură la mijloc de iarnă?! Cineva a făcut o economie absurdă cănd i-a trecut prin cap așa ceva! Bravo CFR! Evident că am acceptat, mi-am luat gheanta și am înaintat spre vagonul alăturat, de clasa 1. D-ra a venit după mine iar bătrânica și doamna au refuzat și au rămas acolo. (Aici țin să mulțumesc controlorului, mai sunt oameni pe lumea asta!)

Alt vagon, alte cupeuri. M-am băgat la un loc de lângă geam, așa fac de obicei, și lângă sursa de căldură. În cupeu erau doi domni, țărani de meserie, care au vorbit foarte insistent pe tema pomiculturii, procesului de selecție și de îngrijire a soiurilor de pomi fructiferi cât și a timpului de afară. Unul din ei avea fața cu trăsături destul de expresive care mi s-a întipărit în mine și ce-mi amintea foarte mult de Moromete din filmul cu acelaș nume. Mă dezmorțisei și eu puțin. Mai mult de o jumătate de ceas nu am făcut altceva decât să mă uit pe geam la operele de afară procreate de către regina iarnă și să mă las purtată de gânduri, fiind totodată prezentă și acolo unde eram. Peste 2 stații domnii au coborât. În cupeu s-a lăsat o liniște de mormânt. Era din ce în ce mai cald și la un moment dat am început să observ un fenomen destul de ciudat: în cupeu ningea! Fulgi mărunți veneau de undeva de sus, dinspre geam, cu toate că geamul părea închis ermetic, așa credeam eu. Cernea ușor peste tot.

În  timp ce urmăream eu ciudatul fenomen, observat doar de mine, în cupeu au mai întrat un domn și o doamnă, soț și soție, care îndată au spart liniștea ce devenise apăsătoare și plictisitoare. S-au făcut bine comozi, mai bine ca la ei acasă. Au vorbit cât au vorbit între ei, după care doamna a început să o ia la întrebări pe d-ra de vizavi. Începea să devină înteresant. De aici aflasem eu că domișoara care ne însoțește e doamnă. Plecase din țară de 3 ani, în Italia, Palermo, și peste câteva zile intenționa să plece iar. Făcuse 10 clase, avea doar 22 ani, era căsătorită și avea și un copil. Nu am mai aflat ce făcuse cu copilul după ce a plecat. Rămâne doar de ghicit. Acolo, în Italia, a lucrat la o fabrică de confecții, o fabrică de conserve, și când nu era sezonul, baruri si pizzerii. Remunerată decent, după cum zicea d-ra, până la 5€ per oră.

Era puțin agitată. Vorbea cu nerăbdare și o doză de dispreț în glas și se juca cu un telefon prăpădit care avea la tonul de apel o manea oribilă. Se vedea pe ea că își păstrează cu greu calmul, era superficială. Mai târziu ne mărturisise că nu-i plac deloc trenurile (călătorea pentru prima și ultima dată) și preferă maxi-taxi-urile. În Palermo închiriază o casă cu 350€/lună și este împreună cu soțul care lucrează în domeniul construcțiilor.

Eram un ascultător pasiv. Nu mă implicasem în discuție decât pe alocuri și cu replici scurte sau răspundeam strict la întrebările care îmi erau adresate. Domnișoara coborâse la următoarea stație, noi urma să mai mergem încă câteva.

Era suficient de cald, mi se părea chiar exagerat, ca să las tot ce putea fi lăsat din hainele de pe mine. Uite cum unii obțin totul și alții nimic, și în nici unul din cazuri nu e ok, ce face clasele din oameni 😀

Am început să vorbesc cu domnul pe temele pe care le dezbătuse soția sa anterior. Amândoi se dovediseră a fi foarte sociabili și receptivi, „vorbăreț” cum zicea dânsul. Ironia sorții, el fusese tot de câteva ori în Italia, în concedii, să lucreze la negru, ca tot omul care se respectă. Și dacă tot mergeam cu trenul, ne descriseră în detalii și culori prima sa călătorie cu avionul. Și acum zâmbesc când îmi aduc aminte. Pleca de fiecare dată la fratele său, stabilit acolo, care aranja din timp tot. „Dacă nu știi limba, ești pierdut. Concetățenii/țencele cu care vii te abandonează direct de la aeroport și refuză din start să te ejute cu ceva. Donne-le sunt întâlnite de către așazișii stăpâni cu mașini personale, suspecți care-ți trezesc doar semne de întrebare…” Lucrase la transportatul strugurilor. „Căram coșuri a câte 40 kg în spate, pe cărări înguste, la poalele munților pe un traseu de câteva sute de metri. Pe acele cărări nu poate trece mai mult nimic. La început se foloseau măgarii, acum localnicii au români.” Lucra de dimineața până seara târziu, de la 8 la 21 pentru 60€, o sumă de nimic, dar pe care uneori nu o poți avea având servici’ și lucrând la tine acasă. „D-ra a mințit, nu putea ea lua 5€ pe oră, mai cu seamă în regiunile de sud unde zicea că muncise. Iar munca în construcții nu mai este la fel de cerută pe piață ca mai înaionte, deci, soțul ei o duce la fel de prost. Oamenii pleacă și când văd ce muncă și în ce condiții o vor face, nu au curajul să se întoarcă doar de rușine. Lucrează pentru datorii. Fac o muncă de nimic acolo ca să se întoarcă acasă și să zică cu mândrie că muncesc în Italia…” De ce ne-a mințit d-ra, oameni străini care nici nu au reținut bine cum o cheamă (evident că nici nu s-a prezentat)?! E simplu… dar vă las pe voi să vă gândiți și să-mi ziceți.

Eu am fost întotdeauna de părerea că, dacă ai un servici’ bun, poți munci și acasă. Nu poate dura o veșnicie marea criză economică care în țările vestice nici nu se resimte. Iar brațe ieftine de muncă se vor căuta oricând. Și unde poți găsi resurse umane mai ieftine decât la noi?! Avem și oameni deștepți care pleacă pentru că acolo li se oferă totul, acum, nu în altă viață cum se întâmplă acasă. Oameni care se vând bine sau mai puțin, care fac trafic și renunță la valori, la patrie… Unde plecăm și unde vom ajunge?!

Călătoria mea spre Iași era de acum spre sfârșite. Mă despărțisem de soți, urându-ne sărbători fericite și un an nou mai bun.

La coborârea din tren, doi băieți cu care hoinărisem pe la Alba-Iulia anul trecut m-au determinat să-mi schimb traseul. Am luat-o spre autogară unde am aflat, spre marea mea uimire, că ruta pornește abia la 14:45 și nu era nici 13. Renunțasem și la tren și am luat-o spre Copou cu tranvaiul. Acuma să vă zic cum se prinde o ocazie (nu am știut înainte): scoți pașaportul albastru, adică îl faci vizibil că doar nu-ți este scris pe frunte că ești moldovean, și stai așa cu el la margine de drum. În 20 min am prins o mașină până la vamă. Nu am nimica cu Fuego, dar am avut onoarea să-i ascult glasul neîncetat, șoferul se dovedise a fi un fan de-al lui, ce nenorocire. De la Sculeni am luat un maxi-taxi spre Ungheni unde am și ajuns în mai puțin de o oră, cred. Iar la Ungheni a început distracția. Am luat un bilet la autocar pe care scria: pornirea 15:00, locul 10 (trebuie să subliniez că respectarea locului era obligatorie!). În realitate am decolat pe la 15 si 30 pentru ca șoferul, sau cine mai era pe acolo, să aștepte ca să se completeze toate locurile libere. Aici era frig de înghețau pietrele! (bine mai fusese în tren…). Am reușit să adorm și când m-am trezit eram pe loc, s-a stricat autocarul la mijloc de drum.

La Chișinău am ajuns cu întârziere. Încă puțin și pierdeam și ultima legătură spre casă. Tot atunci am avut marea surpriză să-mi revăd o fostă colegă și bună prietenă din ghimnaziu, o tipă la fel de nebună ca și mine cu care am pălăvrăgit despre tot și toate până acasă.

Uite așa! A fost o duminică frumoasă, cu un sfârșit tot atât de neprevăzut ca și începutul.

Zburătorul

Am iubit o umbră, un vis rătăcit,

fără de-nceputuri si făr’ de sfârsit.

E din altă lume umbra ce-o văzui,

toată noaptea este, dimineața nu-i!

Cu ochi mari, albastri, buzele-i de foc,

părul alb, ca spicul, zâmbetu-i un joc!

căutam pretexte iar de ar veni,

zbura-va ca gîndul si al meu de-ar fi

nopțile o mie pline de amor,

clipele de ziuă în care-i duc dor.

Nu mai e, murit-a, nici eu nu mai sunt

de am ani o mie si părul cărunt,

am copii ca brazii, soț si datorii,

si visez din paste-n paste si-n florii;

mă sufoc de gânduri, mă duc la servici,

vin seara acasă si mănânc covrigi.

Mor de vine noatea, ziua mă trezesc

si renasc cu gândul c-am s-o regăsesc…

Am iubit o umbră, un vis rătăcit,

acum nu mai este… eu voi fi murit…