Arhivele lunare: Ianuarie 2011

Când s-a îndrăgostit…

Când s-a îndrăgostit, încă nu știa că iubește, nu aveam de unde să știe, iubea necondiționat, inconștient, involuntar… niciodată încă nu simțise puterea cu care a înobileat-o iubirea…
Când s-a îndrăgostit, a ratat momentrul, cel mai frumos moment din viața ei… s-a trezit în fața faptului împlinit…
…dintr-odată te trezești și-ți dai seama cât de mult iubești mângâierea, pasiunea, fericitrea de a te dărui, sinceritatea, cumințenia, incertitudinea clipei ce va urma… începi să separi totul în grupulețe de sentimente mai mici care te invadează din creștet până-n tălpi;
…te trezești că iubești pământul, are el o formă mai ciudată dar e făcut exact așa ca să-l explorezi tu mai bine și mai frumos;
…iubești toamna, o iubești pentru nimic… pentru ploi, culori, pentru că se termină mai repede decât a început, pentru că persistă încă mult timp după ce dispare, pentru că e diferită;
…iubești cerul, doar albastrul lui mai ascunde seninul ochilor unui omuleț care nu mai este;
…iubești dreptatea, mai devreme sau mai târziu tot ea învinge;
…iubești perfecțiunea și imperfecțiunea… una fără de alta nu există;
te-ai trezit că iubești și nu ai ce face. Te resemnezi și continui viața mai departe, iubind ♥ …

Doar după ce a înțeles că s-a îndrăgostit, a început să trăiască cu adevărat.

Anunțuri

la Teatru

Aseară am fost prezentă la spectacolul de teatru „O noapte nebună, nebună” susținut de Teatrul Mihai Eminescu Botoșani la Suceava… (Adaptare după Ray COONEY, Regia artistică: Alexandru VASILACHE). O piesă de excepție, o comedie care a făcut toată lumea din sală să râdă cu gura până la urechi. Am reușit să aflu câte ceva despre piesă înainte de spectacol, dar oricum, am rămas plăcut surprinsă. Vă recomand să mergeți dacă veți avea vreodată posibilitatea.
Mă gândesc că a treia oară am onoarea să merg la teatru și să admir cum actrița de pe scenă se dezbracă cel puțin până la sutien. Oare publicul din ziua de azi doar pentru asta vine la teatru? Asta așteaptă? În asta constă priza, punctul culminant? Nu vreau să cred că decența nu mai există…

Am rămas cu amintirile unei seri frumoase. Un mulțumesc frumos actorilor pentru ceea ce fac.





Ultima scrisoare

de Mihai Beniuc

„Sfârșitul a venit fără de veste.
Esti fericită? Văd că porți inel.
Am ințeles. Voi trage dunga peste
Nadejdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvant. Nu-mi spune ca-i o formă,
Cunosc insemnătatea ei deplin.
Știu, voi aveți în viață altă normă,
Eu insă-n față normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
In drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ți fac reproșuri, nu esti vinovată
Și n-am să spun că nu m-ai înțeles.
A fost desigur numai o greșeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În vesnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Și totuși, totuși, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli,
Vadeam vazduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n seara mea de indoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe frageda ființa ta de lut,
Suna in mine murmurul pelagic
Al sfintelor creații de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalță
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalță
Si-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc asteaptă
Să le întinzi un zambet liniștit
Spre sarutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se sterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză, auroră
De ne-nțeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Și nici nu știu de ai să mai citești
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aș vrea să fii ce nu mai ești.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aș fi putut să spun : « Ești ca oricare” …
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindește beat de pofte tăul,
Ce-l ține candid amintirea mea.
Vei fi acolo veșnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Și lumea n-o să știe niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumina de mister,
Scaldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubita ca-ntr-un colț de cer
O stea de seară blândă și senină.
Iar când viața va fi rea cu tine,
Când au să te împroaște cu noroi,
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi acolo singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemai scrise te mângâi.
În dulcea lor cadentă legănată,
Te vei simți ca-n visul tău dintâi.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Iar dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aș zbate-ngrozitor în țărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.”

epistolă

sunt rece astăzi, sunt de gheață… doar o nălucă sunt de lut,
ce nu mai știe cine este, ce-a fost, ce are, ce-a avut…
lumina cade pe hârtie, condeiul scrie fără sens:
„oglinda stelelor invie al zării negru spațiu dens…
te am în inimă și-n suflet, te am în cuget… n-ai știut?!
e rece, frică mi-e de noapte, de miezul nopții ce-a trecut,
mă tem că doar visez și dacă s-ar spulbera visul în zori
m-aș transforma într-o fantomă, te-aș pierde iar de mii de ori,
dar nu e vis prezentul oare, ce-l împărțim în jumătăți?!
întreaga viață se divide cuminte-n cele două părți:
o parte trece-n amintire, uitare, zbucium și regret,
cealaltă parte e neștire, speranțe… un întreg pamflet…
uituci, vulgari, fără principii și fără nici un Dumnezeu,
ne batem joc de cele sfinte ca să ne plângem de-i mai greu
și oameni suntem, și neoameni, si buni, și răi, neghiobi și sfinți,
petrecem viața asta-n patimi și zicem că am fost cuminți!
se șterge partea cu speranțe… noi, degradând, murim încet
și-n pragul morții ne dăm duhul lăsând în urmă iar regret…
e viața scurtă, omenească, doar de aceea tu să știi
că nu vreau altceva acuma, un singur lucru – doar să fii!
te am alături doar pe tine, mă ții de mână și-ți șoptesc
ce dor mi-a fost, o veșnicie, cât te ador, cât te doresc…
dulci șoaptele mai sunt, ca mierea, de-ar fi aievea ce îți spun,
ai încurca ziua cu noaptea, întoarce-te-ai din al tău drum,
poate-ai ajunge pân la stele, ai sparge cerul, ai striga,
dar știi prea bine, sunt doar vorbe… nu crede lor si nu spera!
noaptea încet se dumerește, eu în fantomă mă prefac…
ecoul meu rupe tăcerea și Soarele-i un vârf de ac.
sunt o materie opacă… o neființă în abis,
te vei trezi, uita-vei poate de mine și de-al nostru vis…
iar eu voi fi mereu aproape, am aripi ca să pot zbura,
ne leagă doar o amintire pe care tu o vei uita…”
condeiul cade, adormit-am, nu știu trezirea de va fi,
nu știu nimic, totu-i neștire, nu mai contează de-oi iubi…
mi se întunecă gândirea, a fost destin… mă delectez
cu ce-a rămas dintr-o iubire ce-a fost mai ieri… și doar visez.

O zi…

O zi în care nu vreau nimic…

O zi în care nimeni nu știe ce-i cu tine…

O zi în care totul îți pare ciudat…

O zi în care îți pierzi un prieten…

O zi în care plângi…

O zi în care știi că nu ai timp de nimic dar găsești timp pentru toate…

O zi în care mai poți să zâmbești…

…și totul într-o singură zi!

Naționalitatea?!

Din DEX:  „NAȚIONALITÁTE s. f. 1. Apartenență a unei persoane la o anumită națiune; cetățenie. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național…”

Un subiect pe care nu l-aș fi abordat dacă nu citeam azi un articol care m-a motivat într-un fel. Voi încerca să fiu coerentă, nu va fi ușor pentru că voi fi subiectivă. Niciodată nu mi-a fost simplu să vorbesc liber la acest capitol.

Inițial, și zic de perioada înainte de a citi articolul, o perioadă mai lungă… de câteva luni, am încercat să mă clarific cu mine, să înțeleg și să mă înțeleg. Știu, încă nu m-am lămurit complet, dar nu mai sunt atât de confuză, e altfel.

Zilele trecute aveam de completat un CV. Am ajuns la naționalitate și mi-am pus o întrebare, la prima vedere elementară: „Sunt Moldoveancă?!” Nu, sunt cetățean român… cu actele în neregulă, ce-i drept, dar SUNT! Așa mă simt, așa mă simțeam și am fost dintotdeauna, doar că nu mi s-a spus, și deci, nu știam asta. Se credea că se subânțelege. Naționalitatea mea nu a fost recunoscută la timpul ei, nu am dobândit-o de la naștere, cum și ar fi trebuit să fie în mod natural, trebuie să lupt pentru ea! Nu am scris în CV: „Română” pentru că lupta încă nu s-a încheiat și mă voi simți cu adevărat împlinită doar atunci când voi fi și pe hârtie ceea ce sunt în propria subconștiință. Momentan nu sunt decât un cetățean fără drepturi.

Nu pot să-mi asum „basarabenitatea”, e absurd, nu vreau să inventez ceva ce nu există sau există doar parțial. Fiecare are dreptul la propria opinie. A mea asta e. Da, m-am născut în Basarabia. Da, e „gura de rai” care m-a procreat din humă și de care voi fi legată intreaga-mi viață, dar și ea, la rândul ei e parte din altceva și nu pot omite acest amănunt. Să zic că sunt basarabeancă și să nu zic că sunt moldoveancă și româncă, e ca și cum nu aș zice nimic. Basarabia e parte din Țara Moldovei, încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare, și ea, la rândul ei e parte din România Mare. Totul se leagă. Nu există  națiune moldovenească, basrabenească… puteți zice cum vreți! Există români de pe ambele maluri ale Prutului, de pe ambele maluri ale Nistrului și împrăștiați în întreaga lume. Circumstanțele, istoria… i-a separat, i-a făcut diferiți, dar ceea ce-i leagă continuă să-i mai lege. Încă nimeni nu ne-a luat graiul, chiar dacă a reușit să-l schimonosească rău, să-l invadeze și forțeze cu cuvinte intruse… s-a încercat și să-l scoată, cât era posibil, din uz, să-l facă pe român să se jeneze că vorbește limba română, dar tot scopurile meschine nu au fost atinse. Ne leagă și ne va lega istoria, ne leagă victoriile și înfrângerile, ne leagă milioanele de suflete care și-au dat viața, care au murit de moarte proprie, viitorul, acelaș cuget, acelaș sânge și un singur Dumnezeu. Aceasta nu se uită!

Adevărat, nu poți deveni alt om peste noapte, dar nici nu vreau. Totul trebuie făcut cu bună știință.

Și vreau să termin cu cuvintele lui Vitalie:  „Nu o să uit. O să ştiu că vin dintr-un loc mult pătimit, care a fost românesc, dar apoi s-a scăldat în apele tulburi ale altor culturi. Nu o să am nici un fel de remuşcare. Istoria nu este nici rea, nici bună. Istoria doar este. Oamenii sunt cei care o interpretează.” … și oamenii sunt cei care o fac în prezent. Totul depinde doar de noi!

pentru Theia

durata: max 7 ani de la data postării.

Salut scumpa mea! Ce faci?  (Scuză-mă că încep așa, ca întotdeauna, dar vreau să zâmbești. Zâmbești 🙂 )

Vrei să ghicesc ce s-a întâmplat între timp cu tine?! Începem…

Îți mai place ploia, sunt sigură! Te simți bine atunci când plouă afară. Auzi picăturile și zâmbești ca un copil sau ești serioasă și tristă…oricum, te alinți așa, te lași sedusă de frumoasa melodie care te încarcă cu o energie nebună. Tragi aer în piept și renaști. Este o fericire pe care o poți simți doar tu.

Ai rămas o visătoare incurabilă. Încă îți mai permiți luxul de a visa cu ochii deschiși și visezi ca și până acum: și la ce vei avea, și la ce nu vei avea niciodată… Realizezi visele.

Ești o idealistă!

Faci pe alții fericiți. Te comporți cu oamenii la fel cum te-ai comporta cu tine… și nu urăști. Niciodată nu ai putut să urăști și niciodată nu vei putea.

Sper că ai reușit să păstrezi tot ce-mi plăcea la nebunie în mine, cu toate că în ansamblu aceasta nu reprezintă altceva decât apogeul naivității pe Pământ. Păstrezi cu sfințenie cele mai frumoase amintiri din viața mea.

Vreau să cred că te-ai vindecat definitiv… și ai făcut-o lent, dar sigur. Ți-ai mai lăsat un credit că vei mai putea iubi dar nu mai iubești. Mai crezi în dragoste, crezi altfel, nu cum cred eu acum. E important pentru mine să mai crezi… și pentru tine. Aș fi fericită să știu că iubești… că iubești și ești iubită, dar știi că nu-ți pot cere prea mult. Timpul își va juca festa. Nu-ți mai încalci propriile legi și nu mai calci peste tine, nu-ți calci peste concepții.

Ai găsit răspunsul la multe întrebări iar unele le-ai abandonat. Nu pierde timpul cu toate prostiile!

Nu mai plângi când ești singură și ți-e greu. Te implor, nu mai plânge! Dacă mai plângi cred că ai luat-o razna sau ești pe-aici! Nu mai ții totul doar în tine… asta te-ar ucide odată! Și nu iei vina asupra ta atunci când nu ești vinovată!

Vreau să cred că nu ai început să faci lucruri inutile, cum ar fi: manipulezi cu opinia publică, încerci să schimbi lumea, ai încredere în oameni, scrii cărți(știi adevărul, nu ai talent în asta), numeri stelele de pe cer, crezi în povești…

Ai pierdut multe. Nu mai admiți să ți se ia și ce ți-a mai rămas. Ești mai înțeleaptă, mai înțelegătoare și mai puțin răbdătoare… asta mă aștept să se întâmple cu tine. Ai o experiență în spate care te-a întărit și te-a distrus în acelaș timp. Te-a schimbat! Ești mai des tristă!

Faci voluntariat! Petreci mult timp cu copiii și le dai tot ce ai mai bun din tine lor! Întotdeauna i-ai iubit.

Citești mult și faci doar ceea ce-ți place! Călătorești, te plimbi neîncetat cu bicicleta când reușești, pierzi timpul cu prietenii care s-au rărit, ce-i drept… dar au rămas cei mai din cei mai, mai joci din când în când șah și mai desenezi, asculți muzica care îți mai vibrează în suflet, mergi la concerte… Și da, timpul și-a modificat pușin definiția și aspectul… a devenit mai complex și mai puțin.

Nu ai uitit de ce mi-am dorit eu. Ai un pisicuț negru pe care îl iubești foarte mult.

Nu ai uitat de oamenii care nu te vor uita niciodată.

Încă mai crezi. Mai mergi la biserică, știi că este important!

Altceva… vom trăi și vom vedea!