Ultima scrisoare

de Mihai Beniuc

„Sfârșitul a venit fără de veste.
Esti fericită? Văd că porți inel.
Am ințeles. Voi trage dunga peste
Nadejdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvant. Nu-mi spune ca-i o formă,
Cunosc insemnătatea ei deplin.
Știu, voi aveți în viață altă normă,
Eu insă-n față normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
In drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ți fac reproșuri, nu esti vinovată
Și n-am să spun că nu m-ai înțeles.
A fost desigur numai o greșeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În vesnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Și totuși, totuși, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli,
Vadeam vazduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n seara mea de indoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe frageda ființa ta de lut,
Suna in mine murmurul pelagic
Al sfintelor creații de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalță
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalță
Si-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc asteaptă
Să le întinzi un zambet liniștit
Spre sarutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se sterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză, auroră
De ne-nțeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Și nici nu știu de ai să mai citești
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aș vrea să fii ce nu mai ești.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aș fi putut să spun : « Ești ca oricare” …
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindește beat de pofte tăul,
Ce-l ține candid amintirea mea.
Vei fi acolo veșnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Și lumea n-o să știe niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumina de mister,
Scaldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubita ca-ntr-un colț de cer
O stea de seară blândă și senină.
Iar când viața va fi rea cu tine,
Când au să te împroaște cu noroi,
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi acolo singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemai scrise te mângâi.
În dulcea lor cadentă legănată,
Te vei simți ca-n visul tău dintâi.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Iar dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aș zbate-ngrozitor în țărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.”

Anunțuri

Un gând despre „Ultima scrisoare

  1. Pingback: Ultima scrisoare - Ziarul toateBlogurile.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s