Arhivele lunare: Martie 2011

La simfonic #2

29 martie, Suceava, Universitatea „Ștefan cel Mare”…

Un alt concert, Concert cameral susținut de Ansamblul de Suflători al Filarmonicii de Stat „Moldova” Iași, care a făcut cât 10 vieneze geniale luate la un loc. Concertul face parte din seria de concerte pe care vom avea marea fericire de a o urmări, după câte am înțeles. Următorul se anunță a fi la începutul lui aprilie.
Am așteptat evenimentul cu sufletul la gură. N-am mai mers la simfonic de pe la începutul iernii  și ce dor mi-a fost… mai ales că am o slăbiciune pentru suflători (instrument muzical), îmi amintește de casă, Nistrul meu cu apă lină și copilărie.

Așteptările mi-au fost depășite. Și acum sunt numai impresii.

Am avut în program:

Wolfgang Amadeus Mozart, una din creațiile măriei sale cu nr 387, presupun că e ăsta 🙂 nu am găsit-o decât pentru instrumente cu coardă

(următoarea nu a fost… e tot genială)

Charles Gounod – „Mica Serenadă” și

Jean Francaix – „Șapte dansuri”, pentru că nu e de găsit, vă propun spre audiție, în cele ce urmează „Clarinet Concerto” de acelaș compozitor

O seară minunată. M-a întristat totuși ceva, nu mă așteptam să vină atât de puțină lume, practic 1/3 sală era goală. Păcat!

Iar pe final, la bis, publicul a avut parte de o surpriză, un scurt colaj de opere cunoscute a marilor compozitori.

Magnifique! Merci beaucoup!

Anunțuri

mesaj

Un omuleț mi-a scris odată aceste rânduri care, pur și simplu, m-au marcat. câtă dreptate a avut poate fără să-și dea seama… mesajul este pentru toți și fiecare în parte, e universal, din categoria celor existențiale…

„…și nu uita că suntem din ce în ce mai mulți, dar din ce în ce mai singuri. e paradoxal, nu? eu recunosc că sunt un cerșetor. cerșesc atenție, iubire, timp… și până la urmă suntem cu toții cerșetori. eu încerc să topesc singurătatea din noi și dintre noi. trebuie să ieși din cercul pe care l-ai trasat în jurul tău. îndrăznește!”

anotimpuri

și chiar dacă afară a nins, dacă s-a făcut cu totul primăvara,

dacă tu te-ai născut vara, iar în suflet încă mai este toamna,

viața merge înainte! nu ai cum să înțelegi în ce anotimp te afli chiar acum…

ești în toate patru deodată!

paradoxal, nu-i așa?

 

pentru tine

de la început voit-am să-ți vorbesc de început,
începutul?! de-l știu oare, nu ți-am spus, nu l-am știut,
viața mea de vise plină, cum a fost, să-ți povestesc,
ți-am șoptit-o la ureche și-am uitat că mai trăiesc

te-ai pierdut, nălucă vie, Soarele când a apus
mi-a luat vise, speranțe… dor, regrete, tu te-ai dus
și s-a stins iubirea noastră cum moare pe cer o stea,
cum în grabă se topește și întâiul fulg de nea.
eu muream de venea seara, poate de n-ai fi trăit
nu vedeam lumina zilei, nimeni nu te-ar fi iubit,
poate mă nășteam ființă, neființă, un fior
ce-l purta o copiliță unui prinț ducându-i dor,
poate eram o petală dintr-o floare, pe câmpii,
sau un strop de rouă rece pe-o frunză de păpădii…
tu te-ai dus iar eu rămas-am pe-un pământ atât de greu
ce-mi stătea pe tâmple fraged ca un fiu de Dumnezeu,
mă-ngropa pământul jilav cu-al său așternut posac,
uitam tot, viața, trecutul, ce-am făcut și ce-am să fac.
„cum să mai trăiesc, iubire, dacă tu ești viața mea?!”
îmi ziceam ades în vise, toată noaptea-mi erai stea,
te visam viu și cuminte cum cu ochii m-alintai,
mă chemai să vin la tine și în brațe mă strângeai.
cum albastrul ne îmbată cu un iz dulce de cer
gândul meu zbura la tine, mă-mbăta-n al său eter…
dar sunt singură… făptură ce visează infinit,
sunt doar eu și-al meu pustiul… ah, ce dor nemărginit
dimineață ce venit-ai, la ce chin m-ai condamnat
m-am trezit parcă-n neștire, m-am trezit, m-am deșteptat
într-un așternut, în noapte în alt pat… tu nu erai
căci erai doar vis, iubire, nu puteai fi, nu puteai!

parcul este gol, omătul l-a-mbrăcat în pene mii,
fulgii mari tot zboară-zboară, un joc vesel de copii
și ce iarnă minunată, ce covor frumos de-argint
se-așternuse-n al meu suflet și pe-acest sfințit pământ
destrămare,  nostalgie, animtiri și univers,
o viață, două destine… proză, poezie, vers,
au făcut mormânt din mine, au făcut trecut din noi…
este toamna, pe-nserate… mai ții minte? și cad ploi.

punct și de la capăt

18.03

inspirat dintr-un film. nu are nici o legătură cu realitatea mea

“dragul meu,
prima dată scriu așa prostii. de fapt, nu, prima dată scriu despre prostii de importanță majoră… la urma urmei, nu tot ce faci este prostie. pentru mine și un lucru nesemnificativ se încadrează în această categorie, adică nimicuri, dar uneori aceste nimicuri mai și dor. când dor-au importanță…”

scrisoarea-ți tremură în mâini. amețești citind-o… e scrisul ei, adoratul ei scris: rotund, citeț, mărunt… lăsat parcă în mare grabă. ți se taie răsuflarea…
vrei să uiți, să uiți și nu-ți iese nimic. cu cât mai mult ți-o dorești, cu atât ți se pare că trecutul reânvie… ai încercat deacum tot, nimic nu merge.
ai iubit. nu te poți resemna cu gândul că gata, s-a terminat. știi de ce dar mai cauți explicații, raționamente, ce ai făcut rău, de ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat. n-ai putut-o lăsa să plece. ea oricum a plecat, dar nu și din inima ta. o mai ai acolo și orice ce i-a aparținut sau a avut tangențe cu ea, ți-o readuce iar alături, îi simți din nou prezența. cifre, zile din calendar, culori, cuvinte, melodii… amintiri. ți-i atât de dor. vezi părți din ea în altele… doar ea e un întreg pe care nu-l vei mai avea niciodată. nu o poți ierta…
este primul omuleț de care te-ai îndrăgostit atât de mult, bolnăvicios, cu adevărat. nu te credeai în stare. prima dată când i-ai mărturisit ei: „te iubesc”…prima dată.
îți aparținea doar ție, așa credeai tu, cu trup și suflet, și nu te-ar fi putut trăda niciodată… pentru că doar era o parte din tine.
mă trec furnici, cum ai putut iubi așa…
nu ți-a rămas altceva decât să înlocuiești dragostea cu ura, tot atât de puternică… să iubești totodată și să suferi încă în tăcere, fără să vrei.
nu mai știi ce te poate salva. cine, cine, cine???
a trecut atâta timp și tu nu poți uita… ai iubit, în cazul de față dragostea nu te-a salvat… ai iubit.

„…ascultă-mă, lasă-mă să plec, trebuie să plec din inima și din viața ta. lasă-mă…
știu că nu mă vei ierta niciodată. te-am iubit. chiar dacă nu poți, iartă-mă.
sunt fericită. vreau să te știu și pe tine fericit. trebuie să mă uiți. nu te mai chinui cu întrebări. așa a fost să fie.
drumurile noastre nu se vor intersecta mai mult…

adio.”

19.03

20.03

…pur și simplu, e complicat.
uneori pare chiar stupid, m-am condamnat.

Tragedie fără început și fără sfârșit. Scurtă incursiune.

Unele lucruri se întâmplă pentru că așa și trebuie să se întâmple, altele – din greșeală, altele – din prostie sau plictiseală.

Destinul este neputința de a schimba ceva, se întâmplă cu sau fără aportul tău direct, de cele mai multe ori – fără. Greșeala este o eroare comisă conștient sau inconștient, prin lipsă de informație sau experiență, care putea fi evitată în alte condiții sau după un studiu mai amplu/aprofundat. Prostia este o greșeală (repetată sau știută), o eroare făcută conștient, cu cunoștință de cauză, uneori care urmărește și un anumit scop (absurd/stupid) bazat pe o logică irațională.
Mi-e așa o ciudă… vreau să țip, să plâng… să pot schimba cursul firesc al timpului ca să pot trece peste orice limite… vreau și nu pot nimic. Această neputință nu este legată de destin, ci de faptul că ți se dă o dată o singură șansă pe care o ratezi… poate din lipsă de maturitate, inconștient… nu știu. Dar totul se rezumă la „poate”. Nu poți schimba lumea, știu asta, dar când poți schimba măcar o parte din ea (spre bine) – trebuie să o faci!

Greșeala se iartă, prostia – niciodată!

Câtă putere și cum poate schimba un omuleț – alt omuleț. Cel mai dureros este atunci când îl schimbă distrugându-l, lăsându-i doar regrete, răni ce nu se vor cicatriza niciodată, ucide tot ce e mai bun și lasă doar ura, răutatea, ranchiuna… lasă gol, ucide sufletul. Aceste persoane se pot vindeca dar preferă să nu o facă niciodată până la capăt. Au o teamă enormă în ei că totul se va repeta, și întradevăr, totul se poate repeta. Aici intervine prostia, poți să faci cele mai grave prostii sub afect: conștient, voluntar, sub o clauză „nobilă” care se numește răzbunarea. Când nimic nu mai rămâne, se pare că nu mai contează… dar contează! Și lanțul continuă… poate cu un alt omuleț, poate nu.
Nu mai credem în nimeni și nimic.

Și de ce e așa…

Niciodată nu „trecem peste”. Adunăm prea multe și nu mai înțelegem de la ce a început, vedem doar cum se termină… e o tragedie fără început și fără sfârșit.

Iar folosind de fiecare dată verbul „a putea”, ne dăm seama că depinde și de noi, deci putem schimba ceva… vreau să cred asta.