Arhivele lunare: Aprilie 2011

ecoul

Țin minte poezia:
„A fost război. Ecoul lui și-acum mai sună…”
A fost război… și tot ce-a fost cândva acum e humă.
Și morți au fost, murit-au și feciori, și frați… de-a valma,
Pierdut-am tot, războiul mi-a luat-o și pe mama
Și eu murit-am în acel război.
Vor trece anii, veți muri și voi!
A fost o catastrofă de amploare,
Ceva ce-n suflet tot mai aprig doare,
Ceva ce mai persistă în inimi și în gând
Și ce-a mai sângerat mulți ani, mulți ani la rând.
A fost război… Ecoul lui și-acum mai sună,
Din tot ce-a fost cândva rămas-a numai humă.
Murit-am singur în acel război,
Să nu dea Domnul să muriți și voi!

Fluturi în stomac

Și dacă tot suntem pe o undă veselă… avem totală lipsă de inspirație și multă trebă de făcut, vă propun spre audiere piesa ce urmează. E fenomenală  și prin denumirea trupei care m-a lăsat fără cuvinte… are un stil subtil, aproape perfect… elegant.

De obicei nu ascult acest gen de muzică, dar, se vede că totul e posibil la un moment dat.

Place!

nebunie

„Când lumea e vrăjită
Și taine lângă noi zâmbesc
Privesc la astă clipă răvășită,
Gândesc la viața ce-o trăiesc.
Nebun eu sunt! Și viața-i nebunie!
Indiferență văd în jurul meu,
Nebun eu voi rămâne pentru veșnicie!
Iar eu voi fi același zeu…”

versurile sunt dintr-o povestioară foarte-foarte tristă pe care o citisem recent… nu știu cine e autorul

1 aprilie – zi de doliu în istoria neamului românesc de pretutindeni

Pe 1 aprilie 1941 circa 3.000 de români din satele de pe Valea Siretului (nr exact nu se știe), care nu au acceptat un trai sub ocupația sovietică și au decis să treacă granița în România, au devenit victimele unui masacru la Fântâna Albă săvârșit de către trupele sovietice. Focurile de mitraliere au fost îndreptate asupra oamenilor pașnici (bărbați, femei, bătrâni, copii), neânarmați, care nu doreau altceva decât să-și trăiască viața în libertate și la ei acasă. Cadavrele lor au fost îngropate în gropi comune. Despre masacru citiți aici.

Mărturii zguduitoare ale puținilor supraviețuitori:

„Se auzea ca rușii au permis românilor noștri să se retragă în Patrie. Bătrâni și tineri, femei și copii – toți pășeau în coloană. Deodată s-a făcut o mare învălmășeală. Răcnete, țipete, lumea fugea care încotro – am nimerit în capcana rușilor, eram atacați din toate părțile…” Paulina Amari (82 de ani)

sursa: mișcarea.net

„Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.” Gheorghe Mihailiuc

sursa: crainou.ro

La 70 de ani de la această zi de doliu din istoria întregului neam românesc, la Mănăstirea Putna, a fost ridicată și sfințită o troiţă în memoria acestor jertfe nevinovate.

O zi cu adevărat tristă. Mă copleșeau emoțiile… durere, revoltare, desperare…

Participanții la comemorare au ținut în mână câte o lumânare aprinsă pentru odihnirea în pace a sufletelor celor morți. Mă uitam la acea lumânare arzând cu atâta încăpățânare, nelăsându-se parcă stinsă de puterea vântului și încercam să dau o explicație celor petrecute. De ce, de ce au murit oamenii nevinovați? De ce istoria a fost atât de crudă cu noi? Pentru ce există și au existat cruzimea, teroarea, genocidul, barbariea… De ce criminalii nu au fost pedepsiți?

Știu răspunsurile relative la aceste întrebări, dar mi le pun iar și iar.

Eram cu gândul și cu sufletul acolo, la Fântâna Albă, acum 70 de ani în urmă.


Cineva zise: „Acești oameni s-au adus jertfă pentru identitatea noastră națională”. NU dragii mei! Acești oameni au murit pentru că au fost uciși! Au murit degeaba și pentru faptul că nu purtau nici o vină. Credeți că careva dintre ei și-a dorit moartea? Eu nu cred! Nu suntem noi jertfe, suntem victime ale unor criminali. Asasinii nu au fost pedepsiți! Aceștia nici măcar  nu și-au recunoscut vina! Noi ce facem?! Comemorarea nu este cinstită la nivel național! Există doar un proiect de lege care însă a fost respins.

Sufletele celor morți încă mai umblă pribegind și cautând dreptatea. Îmi doresc din toată inima ca aceste suflete să-și găsească liniștea, ca adevărul și dreptatea să învingă!