suflet de fluture

căzut-a un flutur pe-asfaltul fierbinte
și mort fu mai mult, ca un bob mic de linte,
din greu s-a zbătut și-n zadar s-a luptat
cu vântul năprasnic ce zbor’ i-a curmat,
cu Soarele mândru ce l-a otrăvit
și razele-i necruțător l-au lovit,
a dat iar din aripi c-un ultim avânt
din pânzele-i fine cum nu-s pe pământ,
țesute cu grijă, pictate cu greu,
ce-ascund dor de viață și-un suflet, mereu,
un dor de ce-i drag în privire purtat
și ce nicidecum n-ar putea fi uitat:
câmpii făr’ hotare și codrul cel des,
din floare în floare… al său univers.
a dat iar din aripi c-un fel de reproș:
ce drept avu vântul și soarele roș
să-i curme ființa și făr’ de căință
să-l lase să piară – o biată ființă?!
de-ar fi să se stingă acum, pe asfalt,
să cadă pieirii sub cerul înalt,
ar vrea să se-nalțe-n al său ultim zbor
și vântul să-l ducă în locuri de dor.
astfel liber fi-va ca frunza căzând,
s-ar stinge, stingându-și dorința arzând.
și oamenii suflet de fluture au,
se zbat și întreaga lor viață și-o dau
pe-un ultim avânt și pe-un ultim fior
de pace în suflet – ființe ce mor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s