Arhivele lunare: August 2011

Cum e să fii…

Scriu despre lucruri mai personale… „îi bun!” cum zice o vorbă din popor.

Totul a început cu o declarație care m-a lăsat pentru câteva secunde fără cuvinte.  Vorbind cu un băiat de una, de alta, acesta-mi zice la un moment dat că „sunt prea perfectă. Sunt persoane care ar încerca să mă cunoască mai bine, să vorbească cu mine, dar perfecțiunea mea îi oprește…” ete na! De când adică a fi bun, a fi „perfect” cum zice băiatu’, este un defect?!

Ei bine, să abordăm problema din alt unghi de vedere. Când abia începem să cunoaștem pe cineva, mai întâi se zice că ne formăm o imagine, după care, indiferent cum procedăm mai departe, imaginea lucrează pentru noi. Cam așa e și aici, nu contează, sunt eu chiar perfectă sau ba, dacă cineva-mi pune clișeul „om perfect”, gata, asta sunt! Am spus clișeu pentru că băiatul zise că nu-i bine să fiu perfectă, accentuez. Iar dacă greșesc, cine va ști?! negrul tot alb rămâne!

Da, recunosc, tind spre ceea ce numesc unii „perfecțiune”. Îmi place să fac lucrurile bine, să nu le fac de două ori. Uneori pot să am insomnie nopțile până nu-mi iese ceva așa cum trebuie. Dacă coordonez o activitate, o moderez la fel de bine… și nu-i vorbă goală, am făcut-o de mai multe ori, așa-i firea mea. Decât să faci un lucru prost, mai bine nu-l faci deloc. Îmi place să lucrez în echipă, dar, evident, depinde foarte mult cu ce echipă lucrezi. În fine, perfectă oricum nu sunt pentru că nu mă simt, greșesc și eu ca tot omul.

Cred că am putea înlocui „perfect” cu „corect și încăpățânat”. Se face o confuzie între aceste cuvinte.

Cum e să fii…

Să luăm spre exemplu o activitate în echipă. Din start știi ce trebuie să faci, poate că de mic copil ai fost obișnuit să faci totul de unul singur. Greșești suficient de rar și ai încredere în forțele proprii. Îți prezinți punctul de vedere (nu-l impui cuiva cum zic alții) și aștepți idei mai bune de la ceilalți. Dar, pentru că ești și încăpățânat pe deasupra, ideile trebuie să fie cu adevărat bune pentru a te determina pe tine să renunți la ideea ta. Anume aici are o mare importanță cu ce echipă ai ales să lucrezi. Mai departe lucrul merge strună. Se împart activitățile și fiecare-și face treaba. Rezultatul final este analizat de toată lumea și confruntat firește.

Pân’ la urmă ce să înțeleg prin „ești prea perfectă”?! Sunt așa cum sunt!

Anunțuri

Viața e o salată

Fericire, emoții, sentimente, tristețe, dor, romantism, încăpățânare, naivitate, sinceritate, teamă, neputință, încredere, întâmplare, destin, iertare, credință, noroc, prieteni, cuvinte, timp…

Legenda rândunicii

A fost odată ca-n poveste,
Cu mii de ani, un pui de om,
Iubirea nu știa ce este
Și sie-și doar fiindu-și domn
Creștea ca bradul, ca o stâncă,
Cel mândru și frumos fecior,
De dragul lui pasărea cântă
Iar codru-i freamătă de dor.
Umbla hoinar prin lumea mare,
De grijă nu avea habar,
Tot pribegind din zare-n zare
Pământul său fără hotar.
Și-astfel trăind, ca o nălucă,
Privea la ani cum trec pe rând,
Cum frunza-n toamnă se usucă
Și cade-n ritm de dans, valsând,
Cum primăvara reînvie,
Frunza din mugur încolțea
Timpul părea o veșnicie,
Haiduc feciorul se făcea.
Vara-l purta-n labilitate,
Iarna prin hanuri poposea,
Prințul pădurii, lat în spate,
Cu calul său prearătăcea.
Când într-o zi murgu-i sălbatic,
Ducându-l sprinten spre izvor
Pe-al său stăpân primăvăratic
Cu ochii verzi, cu pas ușor,
Chiar la intrarea-n poeniță
Un dulce cântec se-auzi
Și-un chip preagingaș de domniță
În fața lui se năluci
Era fantomă sau visare
Chipul ei fraged de copil
Și glasu-i de privighetoare
Ce se stingea încet, umil?
Cu ochii mari de cosânzeană
Și buze roșii ca de foc,
Cu dulci priviri după sprânceană
Îl cuceri fata pe loc
Și-astfel, pentru întâia oară,
Haiducul pradă se lăsă
Iubirii pentru o fecioară,
De crezul său se lepădă.
De-ar fi știut sărmanul june
Ce astrele i-au hărăzit,
El, cel mai liber om din lume,
Pe Primăvară a-ndrăgit,
Căci n-a durat a lor iubire
Decât o lună și-ntr-o zi
Tot căutând-o, tristul mire,
Pe-a sa ursită n-o găsi!
Îl părăsi fără să-i spună
Că-n nouă luni s-or revedea
Și-or fi din nou ei împreună
Pe veci, atunci s-or cununa.
Plecat-a ea s-orânduiască
Mersul naturii pe pământ
Să facă iar iarba să crească,
Să iasă frunza din mormânt…
El se pierdea, rostul în viață
Făr’ dânsa nu-l putu găsi
Spera, bolnav și tras la față,
Tot căutând-o zi de zi…
Într-un târziu, smerit, în toamnă,
Rămas la fel al nimănui,
Se îndură de prinț o doamnă,
Crăiasa zării, de-l făcui
Să aibă aripi și să zboare
În ceru-nalt, o rândunea,
Peste pământ și peste mare,
Și zi, și noapte, făr’ să stea.
El o găsi pe-a sa ursită,
De-atunci așa s-or despărți
Și an de an o rândunică
Începe iar a pribegi.

Prima impresie

„Era profesor la cea mai prestigioasă universitate din lume. Prin perseverență și muncă asiduă și-a văzut visul împlinit și a reușit să câștige respectul și încrederea celor din jur. Muncea mai mult din plăcere, având un salariu modic care abia ajungea lună de lună pentru a-și întreține familia în condiții dintre cele mai modeste. Se îmbrăca tot atât de modest. Îl găseai mereu în același palton ros pe la coate, demodat demult, dar clasic și elegant, de parcă era o fantomă a altui secol, o cămașă albă, purtată de nenumărate ori, dar mereu curată și călcată, o geantă din piele, veche, foarte comodă în care se adăposteau cu ușurință toate hârțoagele necesare.

Într-o zi un student din primul an îl întreabă cu sfidare și vocea aproape tremurândă:

– Domnule profesor, de ce veniți în fiecare zi în același palton? De ce nu vă luați altul nou? Acesta e aproape rupt iar dumneavoastră trebuie să fiți mereu la înălțime pentru a corespunde statutului pe care îl dețineți…

– Buzunarul nu-mi permite, dragul meu…

Peste câțiva ani profesorul nostru, redactând mai multe lucrări importante în știință, a fost, pe bună dreptate, desemnat ca emerit profesor al universității. Salariul crescuse aproape de două ori. Acum profesa mai puțin, nu-i mai permitea sănătatea, dar muncea la fel, din pasiune, cu multă răbdare și dibăcie.

Același student, care între timp devenise și el profesor, nu se putu abține să nu-l întrebe pe fostul său dascăl:

– Domnule profesor, acum când aveți un salariu ce v-ar permite să vă luați și dumneavoastră un palton nou, ce vă împiedică să faceți acest lucru?

– De ce mi-aș lua un palton nou dacă toată lumea mă știe așa?!”

Omul se întâlneşte după haină, dar se petrece după minte. Acum să-mi spuneți: considerață că chiar e atât de importantă această primă impresie?!