Arhivele lunare: Octombrie 2011

Bravo

„Știi că ai vibrat aseară? Mi-ai dăruit căldură, energie și un mod unic de a privi și a trăi lucrurile și nu numai mie, ci și restului sălii încremenită în trăire. Iar acel bravo de la final a fost genial, eu nu l-am putut spune pentru că am șters acel cuvânt din mine. Mi-a plăcut acel bravo și felul în care l-ai spus și încărcătura aruncată din lăuntrul tău. M-ai surprins și brusc m-am gândit dacă am savurat cu adevărat momentele acelea, dacă am stors clipele la maxim și am avut senzația că tu ai facut-o deja, de parcă ai reușit să găsești și să prinzi viața din clipele acelea. Eu sunt doar un vin bun, roșu dar sec și cred că am învățat ceva ieri, am învățat de la tine, mi-ai arătat că e bine să lași garda jos câteodată și că asta nu e automat un lucru rău, poate așa reușești să te bucuri de viață și că poți să te înalți pe altă lungime de undă și să captezi ceva mai mult decât în mod obișnuit.
Erai energie ieri, în ochii tăi mari care vroiau să prindă tot orizontul, în obrajii tăi mari și înroșiți care se duceau la vale cu săniuța în toiul iernii și erau cuprinși de bucuria unui copil fără a primi ceva sofisticat, ci un lucru normal. Dar ai prins aroma lui și l-ai trăit… zâmbetul tău era senin și triumfător pe cerul tău și cred că o umbră m-a acoperit în acele momente, una venită din mine, din reținerea mea care e setată doar până la un punct care a fost ieri și care a încercat să sară mai sus dar n-a putut și m-a zdrobit. Apoi acel bravo m-a trezit de parcă eram la o ședință de hipnoză și unde tu erai hipnotizatorul, am fost în transă, ai răscolit ceva în măruntaiele mele și acel ecou încă răsună în mine.”

Zahir

Amintiri #4

Nu știu ce a fost mai rău în tot acest răstimp. Mă mulțumesc doar cu clipe, ore, zile penetrate de parfumul împlinirii, prezentului, iluziilor.

De la sărbătoarea sf. Valentin n-am mai călcat prin București. Din start s-a anunțat o zi pe cât se poate de frumoasă la care nici nu mă așteptam. M-am trezit cu o stare aproape euforică. Și mai ciudat a fost faptul că am păstrat-o, acea stare, pe durata întregii zile.

În tren nu s-a întâmplat mare lucru… în luna octombrie nu se prea duce lumea la București, așa că puteai număra pe degete călătorii din fiecare vagon. Fiecare era preocupat cu ale sale, plictisit și somnambul. Doamna de vizavi, trecută mult de vârsta a treia, se trezea periodic din somnul ei liniștit pentru a urmări ființa din fața ei ce devorează o carte, filă cu filă. Mă înecam în acea lectură, de parcă nu mai citisem de un car de ani. Somnul nu reușise să pună stăpânire asupra mea decât fracțiuni epuizante de timp, mă trezeam tot mai obosită de fiecare dată.

Când soarele invadase, în cele din urmă, pământul, căci călătoria mea începuse pe la patru dimineața, urmăream orizontul. E mirific, nespus de frumos acel orizont, tăiat de zigzaguri, creste mărețe pe de o parte și dealuri și câmpii pe de alta. Doar acolo, la înălțime, poți fi mai aproape de Dumnezeu.

La destinație am ajuns după-amiază, epuizată fără să fi făcut nimic. De data asta cozile nu mai erau atât de lungi, așteptarea atât de anevoioasă și timpul atât de rece.

Pe la cinci aveam trenul înapoi. Era doar două.

Ironia sorții: ceea ce-mi planificasem să fac la Iași, am făcut la București. Am mers în cel mai apropiat parc, adică Herăstrău, am închiriat câte o bicicletă și am pedalat în voie 2 ore în jurul lacului cu același nume. Cine-ar fi crezut că Lacul Herăstrău are un perimetru de aproximativ 3-4 km. Mai exact trei, dar noi sigur am făcut mai mult de patru. Timpul a fost superb, panoramele – extraordinare. Cea mai frumoasă zi…

În drumu-napoi nu m-a preocupat mai nimic: nici domnul de vizavi, amețit de-a binelea, care consuma fără pauze bere după bere, fericitul de el… nici perechea de hulubași de alături ce se jucau în mașinuțe pe laptop. Vedeam ca și mai înainte doar pagini, contexte noi… până nu am înghețat. Iar CFR-ul face glume de prost gust: aveam aer condiționat rece în loc de cald, m-a ajuns frigul pân la os. La un moment dat m-am trezit că ascultam trenul, răsuflarea lui grea, vibrațiile… deliram și-mi era tot mai frig.

„Dincolo de bine, dincoace de rău… despre iubire” de Aurora Liiceanu și Alice Năstase, e prea dură cartea, plină de frustrări, concepții, adevăruri și păreri. Am rămas în lumea ei. O zi întregă nu mă puteam gândi decât la ea. Cartea chiar merită citită. Am desprins câteva idei… dacă tot vorbim, într-un final, despre iubire… (din capitolul „Iubesc, deci exist”)

„…Odată cu ispita libertății începe sfârșitul iubirii. Degeaba ne prefacem că într-o lume modernă dragostea nu poate rezista fără independență. Iubirile mari și fericite n-au nevoie de martori, n-au nevoie de moarte. Nici de butaforie, nici de spectacol, nici de artificii. Iubirea e o stare edenică. Dar pentru că nu suntem pregătiți să îndurăm fericirea cumplită pe care o aduce cu ea, sub pretextul dorului de libertate, fugim din Paradis. Și ne întoarcem unde?”

„Nici un bărbat sau femeie din lume nu merită lacrimile tale, iar acela care le merită nu te va face să plângi”
Gabriel Garcia Marquez

Ce minunat coctail am sorbit de dimineață. Ce frumoase amintiri mi-a putut lăsa o zi spontană, neplanificată.

M-am trezit abia a doua zi… cu un gol, dar cu ele – amintirile.

Lumea e doar un teatru…

portret

În acel tablou era chiar ea. Dormea cuminte, strânsă toată, în culcușul ei moale și ferit de alți ochi curioși. Avea picioarele duse la piet, extremitățile îndoite nervos de parcă s-ar fi apărat de ceva, de parcă ascundeau o comoară de mare preț undeva lângă inimă. Părul lung îi curgea peste tot: peste trupul nud și firav, peste cearșaful rece, peste brațele înlemnite… Visa. Doar pleoapele căzute îi mai trădau  destrămarea. Visa și era atât de fericită în acel vis. Se visa din nou copil, undeva departe, pe tărâmuri nemaivăzute… torcea cuminte și dulce.

Am găsit tabloul pierdut printre altele într-o expoziție întâmplătoare din incinta unui centru comercial. M-au copleșit emoțiile. Da, ea era! Sentimentul atât de comun de singurătate și fericire nu se mai lăsa șters de pe pânză,  implantat în fiecare liniuță lăsată de creion. Am părăsit-o și eu, dar parcă-i mai contemplez imaginea în fața ochilor, în umbre, în liniște. A rămas doar o amintire, o poveste a mea fără sfârșit.