Arhivele lunare: Noiembrie 2012

Poem edenic

„Când cade cerul pe pământ, din greu, peste măsură,
Ți se strecoară setea-n gând și vrei și tu o gură…”

E o zi în care dorul se măsoară în cuvinte,
în tăcere și răbdare, în aducerile-aminte,
Mulți căzut-au, mulți cădea-vor în prăpastia durerii
negăsind până la urmă pe pământ rostul plăcerii,
Cum e dat, e dat de veacuri – pe pământ să fie omul,
să se nască din durere, din țărână precum pomul,
Iar iubirea-i pătimașă să-l salveze de-un blestem,
Moștenit de la părinți-i, de demult, de prin Eden…
Acea dragoste curată care-n veci pe urma-i este
Despre-un prinț și o prințesă ce lua-s-or ca-n poveste.
Până-atunci e vreme multă, până-atunci e-o veșnicie,
Va trăi precum nebunul, va iubi… Așa să fie!