Arhive pe categorii: Lumea teatrului absurd

consecinţele proiectelor „fabuloase”

si am revenit la secţiunea „lumea teatrului absurd”, cu chin, cu vai, dupa o pauza de cateva luni iată că mi-am găsit „o fărâmitură  de timp” (cum zicea bunică-mea pe vremuri) şi pentru blog.

sa începem cu începutul…

după cum ştiţi (iar pentru care nu ştiu, aflaţi acuma), în buricul târgului, adică în centrul oraşului Suceava, pe lângă Casa de Cultură (zonă rezidenţială de altfel), s-a construit o parcare subterană. imaginaţi-vă numai, oamenii de pe acolo zi şi noapte, non stop – chiar şi de sărbători, au auzit cum se lucrează pe şantier. acuma dacă tot lucrarea a fost finisată şi parcarea a fost dată în exploatare s-ar zice că zgomotul de odinioară a rămas în trecut… ei bine că nu, deştepţii ăia care au proiectat şi au montat sistemul de ventilare a aerului pentru parcare au uitat de un aspect foarte important – zgomotul. periodic, adică de câteva ori pe zi şi noapte, se activează automat ventilatoarele şi scot un zgomot că se aude şi cu geamurile închise, şi cu ce fel de geamuri vrei.

da, cam asta e realitatea (trăim în România şi uneori asta ne ocupă tot timpul)

sau au uitat, sau le-a scăpat, sau au cumpărat ce era mai prost prin licitaţie (ca de aia şi iese de fiecare dată cel mai…) sau nu le pasă, ideea e că atâta timp cât va fi parcarea, cu siguranţă va fi şi zgomotul. amin!

p.s. unii locatari au făcut plângeri, au fost purtaţi de la o instituţie la alta şi pân’ la urmă s-au lăsat păgubaşi… e greu să izolezi fonic un aparat ce scoate zgomote şi mai ales, e greu să faci ceva cu cap în zilele noastre, mai cu seamă dacă banii vin din fondurile europene.

acestea fiind spuse, ne mai auzim şi data viitoare, sper să fie cât de curând.

Anunțuri

timpul

Teoretic timpul nu există, se zice că noi singuri ne măsurăm destrămarea, că fiecare clipă este echivalentul infinitului la fel cum este și o fracțiune de secundă. Noi trăim cu trecutul, care face parte din prezentul nostru, care, la rândul lui este o parte dintr-un viitor apropiat.

Cât de puțin și cât de mult ne poate oferi timpul… nu este atunci când îl vrem mai mult, în schimb reușește să spulbere exact ce trebuie să uităm – un preț infim pentru un tratament pe nume uitare.

Stau și mă gândesc câteodată… unii oameni nici n-au fost în viața noastră, au fost uitați cu desăvârșire, prezența lor a fost inutilă.

„salut. ai chef să ieșim la o cafea în seara asta?”

„numărul tău nu-mi este cunoscut. nu știu cine ești…”

ba da, știu, unul din cei câteva miliarde de străini de pe fața pământului, nimic mai mult.

incredibil… și au trecut trei ani…

Dreptatea

Nu am nici eu dreptate, nu ai nici tu… nici ea, nici noi… de ce toată lumea, în definitiv, caută dreptatea?! Pân’ la urmă ajungi să înțelegi că nu tot ce faci e corect, sau e corect dar nu trebuia făcut, sau ai gândit într-un fel, iar acuma crezi cu totul altceva… Dreptatea e ceea ce crezi tu, la un moment dat, că este corect…

Ce este o normă? O lege morală sau scrisă, inventată tot de oameni cu scopul de a le ușura existența.

Dacă ceva este sau se crede anormal, nu este neapărat și defect sau incorect… comunicarea asta.

Eticul și moralul se naște doar în conștiința fiecăruia.

portret

În acel tablou era chiar ea. Dormea cuminte, strânsă toată, în culcușul ei moale și ferit de alți ochi curioși. Avea picioarele duse la piet, extremitățile îndoite nervos de parcă s-ar fi apărat de ceva, de parcă ascundeau o comoară de mare preț undeva lângă inimă. Părul lung îi curgea peste tot: peste trupul nud și firav, peste cearșaful rece, peste brațele înlemnite… Visa. Doar pleoapele căzute îi mai trădau  destrămarea. Visa și era atât de fericită în acel vis. Se visa din nou copil, undeva departe, pe tărâmuri nemaivăzute… torcea cuminte și dulce.

Am găsit tabloul pierdut printre altele într-o expoziție întâmplătoare din incinta unui centru comercial. M-au copleșit emoțiile. Da, ea era! Sentimentul atât de comun de singurătate și fericire nu se mai lăsa șters de pe pânză,  implantat în fiecare liniuță lăsată de creion. Am părăsit-o și eu, dar parcă-i mai contemplez imaginea în fața ochilor, în umbre, în liniște. A rămas doar o amintire, o poveste a mea fără sfârșit.

vis ciudat

E ciudat să simți cum îți sare inima din piept, nu-ți mai ajunge aer și nu te mai poți opri din lacrimi care scaldă amândoi obrajii. Plâng de fericire sau nu… nu mai știu. Nici nu mai contează. Sunt un laș, un laș care a știut asta dintotdeauna. O naivă fără margini care a reușit să ascundă atât de iscusit realitatea de sine însuși. Fiecare lacrimă îmi face atâta rău! Pate că e mai bine, e mai bine că am fost și sunt așa…

Încerc să strig și mă trezesc. Mă trezesc cu larimi în ochi… de fericire sau nu, nu mai contează. Fiecare lacrimă îmi face atâta rău… Am visat cel mai ciudat vis, un vis în care am zburat…

Visare:

Mă sufoc,
Zbor…
Plâng-
Mor.

nebunie

„Când lumea e vrăjită
Și taine lângă noi zâmbesc
Privesc la astă clipă răvășită,
Gândesc la viața ce-o trăiesc.
Nebun eu sunt! Și viața-i nebunie!
Indiferență văd în jurul meu,
Nebun eu voi rămâne pentru veșnicie!
Iar eu voi fi același zeu…”

versurile sunt dintr-o povestioară foarte-foarte tristă pe care o citisem recent… nu știu cine e autorul

punct și de la capăt

18.03

inspirat dintr-un film. nu are nici o legătură cu realitatea mea

“dragul meu,
prima dată scriu așa prostii. de fapt, nu, prima dată scriu despre prostii de importanță majoră… la urma urmei, nu tot ce faci este prostie. pentru mine și un lucru nesemnificativ se încadrează în această categorie, adică nimicuri, dar uneori aceste nimicuri mai și dor. când dor-au importanță…”

scrisoarea-ți tremură în mâini. amețești citind-o… e scrisul ei, adoratul ei scris: rotund, citeț, mărunt… lăsat parcă în mare grabă. ți se taie răsuflarea…
vrei să uiți, să uiți și nu-ți iese nimic. cu cât mai mult ți-o dorești, cu atât ți se pare că trecutul reânvie… ai încercat deacum tot, nimic nu merge.
ai iubit. nu te poți resemna cu gândul că gata, s-a terminat. știi de ce dar mai cauți explicații, raționamente, ce ai făcut rău, de ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat. n-ai putut-o lăsa să plece. ea oricum a plecat, dar nu și din inima ta. o mai ai acolo și orice ce i-a aparținut sau a avut tangențe cu ea, ți-o readuce iar alături, îi simți din nou prezența. cifre, zile din calendar, culori, cuvinte, melodii… amintiri. ți-i atât de dor. vezi părți din ea în altele… doar ea e un întreg pe care nu-l vei mai avea niciodată. nu o poți ierta…
este primul omuleț de care te-ai îndrăgostit atât de mult, bolnăvicios, cu adevărat. nu te credeai în stare. prima dată când i-ai mărturisit ei: „te iubesc”…prima dată.
îți aparținea doar ție, așa credeai tu, cu trup și suflet, și nu te-ar fi putut trăda niciodată… pentru că doar era o parte din tine.
mă trec furnici, cum ai putut iubi așa…
nu ți-a rămas altceva decât să înlocuiești dragostea cu ura, tot atât de puternică… să iubești totodată și să suferi încă în tăcere, fără să vrei.
nu mai știi ce te poate salva. cine, cine, cine???
a trecut atâta timp și tu nu poți uita… ai iubit, în cazul de față dragostea nu te-a salvat… ai iubit.

„…ascultă-mă, lasă-mă să plec, trebuie să plec din inima și din viața ta. lasă-mă…
știu că nu mă vei ierta niciodată. te-am iubit. chiar dacă nu poți, iartă-mă.
sunt fericită. vreau să te știu și pe tine fericit. trebuie să mă uiți. nu te mai chinui cu întrebări. așa a fost să fie.
drumurile noastre nu se vor intersecta mai mult…

adio.”

19.03

20.03

…pur și simplu, e complicat.
uneori pare chiar stupid, m-am condamnat.