Arhive pe categorii: Poezie

Poem edenic

„Când cade cerul pe pământ, din greu, peste măsură,
Ți se strecoară setea-n gând și vrei și tu o gură…”

E o zi în care dorul se măsoară în cuvinte,
în tăcere și răbdare, în aducerile-aminte,
Mulți căzut-au, mulți cădea-vor în prăpastia durerii
negăsind până la urmă pe pământ rostul plăcerii,
Cum e dat, e dat de veacuri – pe pământ să fie omul,
să se nască din durere, din țărână precum pomul,
Iar iubirea-i pătimașă să-l salveze de-un blestem,
Moștenit de la părinți-i, de demult, de prin Eden…
Acea dragoste curată care-n veci pe urma-i este
Despre-un prinț și o prințesă ce lua-s-or ca-n poveste.
Până-atunci e vreme multă, până-atunci e-o veșnicie,
Va trăi precum nebunul, va iubi… Așa să fie!

inspirație

De câte ori am stat pustie în fața unei albe foi,

Plin sufletul mi-era de tine și de al dragostei fiori…

Tu m-ai făcut să uit de mine, un șubred vis de catifea

A împletit a ta ființă de rătăcita fire-a mea…

Printre năluci nălucă fost-am și-am bântuit pe nicăieri,

Iar inima-mi era de gheață atâtea nopți, atâtea veri;

Tu m-ai salvat și-n clipa-n care am început să te iubesc,

Abia atunci datu-mi-am seama că mai respir, că mai trăiesc…

De-atunci și foi lăsat-am goale să scrie-n ele cine-o vrea,

Căci viața-mi este poezie, cuprinsă de iubirea ta.

 

 

în umbra ta

viața, prea sumbră și sinistră, a fost, acum e altceva,

doar starea poate mai persistă, dar mă trezesc în umbra ta.

nu-i întuneric, nici visare, e fapt real, te strâng la piept,

în lanț trec clipă după clipă, te am, de ce să te aștept?!

e toamnă, iarnă, primăvară… doar vară nu-i căci n-aș putea

să mă trezesc din nou o umbră, să nu mai fiu în umbra ta.

e rece, zborul nostru tandru s-a răsfirat într-un întreg,

de dragul tău m-aș naște iarăși, m-aș învăța din nou să merg,

de dragul tău și pentru tine aș învăța din nou să zbor

și să dansez valsul tăcerii, să cad o frunză… te ador!

viața prea sumbră și sinistră a fost… tu ești în viața mea

și de acuma înainte mă-nvăț încetu a zbura

e prea frumos la tine-n suflet și e prea rece-n univers,

întreaga viață-i poezie, iar clipele sunt numai vers.

 

 

 

naiv

și azi mai ești penal romantic ce crede încă în minuni,

în jurul tău se țese intrigi și lumea-i plină de minciuni,

crezi în iubire, în dreptate… ce prost mai ești și ce tâmpit…

și doare, doare tot mai tare, un suflet de erou rănit!

revino-ți, azi nu e ca mâine cum nu va fi nici mâine ieri!

te pleacă, rob al neputinței și al eternelor plăceri,

revino-ți, ești marionetă, ești un copil al nimănui

când crezi în vorbe, nu în fapte, prieten ești al nu știu cui…

sunt dur zicându-ți aste vorbe, amice, ce pot altceva

decât să-ți spun la încheiere: iubirea nu te va salva!

Legenda rândunicii

A fost odată ca-n poveste,
Cu mii de ani, un pui de om,
Iubirea nu știa ce este
Și sie-și doar fiindu-și domn
Creștea ca bradul, ca o stâncă,
Cel mândru și frumos fecior,
De dragul lui pasărea cântă
Iar codru-i freamătă de dor.
Umbla hoinar prin lumea mare,
De grijă nu avea habar,
Tot pribegind din zare-n zare
Pământul său fără hotar.
Și-astfel trăind, ca o nălucă,
Privea la ani cum trec pe rând,
Cum frunza-n toamnă se usucă
Și cade-n ritm de dans, valsând,
Cum primăvara reînvie,
Frunza din mugur încolțea
Timpul părea o veșnicie,
Haiduc feciorul se făcea.
Vara-l purta-n labilitate,
Iarna prin hanuri poposea,
Prințul pădurii, lat în spate,
Cu calul său prearătăcea.
Când într-o zi murgu-i sălbatic,
Ducându-l sprinten spre izvor
Pe-al său stăpân primăvăratic
Cu ochii verzi, cu pas ușor,
Chiar la intrarea-n poeniță
Un dulce cântec se-auzi
Și-un chip preagingaș de domniță
În fața lui se năluci
Era fantomă sau visare
Chipul ei fraged de copil
Și glasu-i de privighetoare
Ce se stingea încet, umil?
Cu ochii mari de cosânzeană
Și buze roșii ca de foc,
Cu dulci priviri după sprânceană
Îl cuceri fata pe loc
Și-astfel, pentru întâia oară,
Haiducul pradă se lăsă
Iubirii pentru o fecioară,
De crezul său se lepădă.
De-ar fi știut sărmanul june
Ce astrele i-au hărăzit,
El, cel mai liber om din lume,
Pe Primăvară a-ndrăgit,
Căci n-a durat a lor iubire
Decât o lună și-ntr-o zi
Tot căutând-o, tristul mire,
Pe-a sa ursită n-o găsi!
Îl părăsi fără să-i spună
Că-n nouă luni s-or revedea
Și-or fi din nou ei împreună
Pe veci, atunci s-or cununa.
Plecat-a ea s-orânduiască
Mersul naturii pe pământ
Să facă iar iarba să crească,
Să iasă frunza din mormânt…
El se pierdea, rostul în viață
Făr’ dânsa nu-l putu găsi
Spera, bolnav și tras la față,
Tot căutând-o zi de zi…
Într-un târziu, smerit, în toamnă,
Rămas la fel al nimănui,
Se îndură de prinț o doamnă,
Crăiasa zării, de-l făcui
Să aibă aripi și să zboare
În ceru-nalt, o rândunea,
Peste pământ și peste mare,
Și zi, și noapte, făr’ să stea.
El o găsi pe-a sa ursită,
De-atunci așa s-or despărți
Și an de an o rândunică
Începe iar a pribegi.

suflet de fluture

căzut-a un flutur pe-asfaltul fierbinte
și mort fu mai mult, ca un bob mic de linte,
din greu s-a zbătut și-n zadar s-a luptat
cu vântul năprasnic ce zbor’ i-a curmat,
cu Soarele mândru ce l-a otrăvit
și razele-i necruțător l-au lovit,
a dat iar din aripi c-un ultim avânt
din pânzele-i fine cum nu-s pe pământ,
țesute cu grijă, pictate cu greu,
ce-ascund dor de viață și-un suflet, mereu,
un dor de ce-i drag în privire purtat
și ce nicidecum n-ar putea fi uitat:
câmpii făr’ hotare și codrul cel des,
din floare în floare… al său univers.
a dat iar din aripi c-un fel de reproș:
ce drept avu vântul și soarele roș
să-i curme ființa și făr’ de căință
să-l lase să piară – o biată ființă?!
de-ar fi să se stingă acum, pe asfalt,
să cadă pieirii sub cerul înalt,
ar vrea să se-nalțe-n al său ultim zbor
și vântul să-l ducă în locuri de dor.
astfel liber fi-va ca frunza căzând,
s-ar stinge, stingându-și dorința arzând.
și oamenii suflet de fluture au,
se zbat și întreaga lor viață și-o dau
pe-un ultim avânt și pe-un ultim fior
de pace în suflet – ființe ce mor.