Arhive etichetă: aberații

vreau în brațe

„…cred că cel mai mult îmi lipsesc îmbrățișările lui de o tandrețe absolută. Te trezești dimineața și simți fericirea în piept, peste tot în jurul tău, de parcă te învăluie cum te-ar cuprinde brațele lui… îmi lipsec pupăturile înainte de plecare, nebunia, încrederea, înțelegerea, privirea…

Abia s-a crăpat de zi și am deschis și eu un ochi ca să văd ce mai faci. Nici vorbă să mă ridic din pat și să pun cafeaua în expresor, este prea devreme. E weekend – una din zilele alea când te pot strânge-n brațe cât vreau eu. Cine-ar fi crezut acum câțiva ani că voi iubi la nebunie zilele de sâmbătă și voi urâ în disperare serile de duminică care îmi provoacă un presentiment de luni. Și totuși e sâmbătă. Deschid ochii și privesc îndelung cum moțăi ca un copil. Te iau în brețe și încep să-mi fac culcuș, cuminte. Mirosul tău îmi inundă nările – este unul dintre cele mai plăcute. Îți ascult respirația și adorm la locușorul meu…

Și iarăși s-a făcut seara, vin de la servici obosită… citesc. Deodată mă trezesc buimacă ca dintr-un vis, îmi caut un refugiu și îmi regăsesc locușorul pe care l-am lăsat dimineața sub nouraș. Îmi ștergi cu un burete toată oboseala acumulată peste zi… nu mai este loc de cuvinte. Îmi regăsesc liniștea și pacea acolo, în brațe la tine. Adorm devreme ca să mă trezesc înaintea ta, să deschid un ochi ca să văd ce mai faci tu, cum moțăi ca un copil.

…este mult prea rece nourașul. În fiecare seară mă chinui să adorm. Pândesc miezul nopții ca să-mi epuizez toate resursele și să nu mai simt că ceva sau cineva lipsește… să mă ascund pe jumătate inconștientă sub plapumă și să adorm frântă, în singurătate. Mă trezește dimineața deșteptătorul care se roagă de mine să mă ridic din pat… și așa începe o nouă zi…”

cel mai mult îmi lipsesc îmbrățișările…

Anunțuri

un nou început

Dacă v-a fost dor de mine, să știți că nu am dispărut nicăieri, sunt chiar aici. Și ca orice început după o pauză îndelungată, indiferență și uitare, voi veni cu ceva nou, și anume cu o nouă categorie care o voi redenumi generic „Memorii”. Aici voi înșira amintirile adevărate sau închipuite, cu lux de detalii sau vagi și seci, de un gri fără culoare… dar mărturisite chiar de Theia. Să lecturați cu plăcere și ne ma auzim cât de curând.

portret

În acel tablou era chiar ea. Dormea cuminte, strânsă toată, în culcușul ei moale și ferit de alți ochi curioși. Avea picioarele duse la piet, extremitățile îndoite nervos de parcă s-ar fi apărat de ceva, de parcă ascundeau o comoară de mare preț undeva lângă inimă. Părul lung îi curgea peste tot: peste trupul nud și firav, peste cearșaful rece, peste brațele înlemnite… Visa. Doar pleoapele căzute îi mai trădau  destrămarea. Visa și era atât de fericită în acel vis. Se visa din nou copil, undeva departe, pe tărâmuri nemaivăzute… torcea cuminte și dulce.

Am găsit tabloul pierdut printre altele într-o expoziție întâmplătoare din incinta unui centru comercial. M-au copleșit emoțiile. Da, ea era! Sentimentul atât de comun de singurătate și fericire nu se mai lăsa șters de pe pânză,  implantat în fiecare liniuță lăsată de creion. Am părăsit-o și eu, dar parcă-i mai contemplez imaginea în fața ochilor, în umbre, în liniște. A rămas doar o amintire, o poveste a mea fără sfârșit.

De ziua mea

E iar octombrie… luna în care am văzut pentru întâia dată lumina zilei. Încă un an din veața mea efemeră, tot atât de izbit și de spontan ca și cei din urmă. Răcoarea dimineților se păstrează mai mult timp iar apusurile sunt tot mai roșii și mai grăbite. Și în această zi sunt a nimănui. Mă grăbesc parcă să pășesc pe străzile pustii, să fug de cele din urmă secunde ce-mi mai urmăresc existența.

Ah, e iarăși toamnă… Tunete și fulgere sfâșie cerul fără-ncetare, iar albastrul lui cade peste capetele oamenilor grăbiți. Plouă. E o zi în care nu-mi doresc altceva nimic, un sfârșit și un nou început alături de omuleții mei dragi. E ziua mea.

La mulți anișori, Theia!

nebunie

„Când lumea e vrăjită
Și taine lângă noi zâmbesc
Privesc la astă clipă răvășită,
Gândesc la viața ce-o trăiesc.
Nebun eu sunt! Și viața-i nebunie!
Indiferență văd în jurul meu,
Nebun eu voi rămâne pentru veșnicie!
Iar eu voi fi același zeu…”

versurile sunt dintr-o povestioară foarte-foarte tristă pe care o citisem recent… nu știu cine e autorul

mesaj

Un omuleț mi-a scris odată aceste rânduri care, pur și simplu, m-au marcat. câtă dreptate a avut poate fără să-și dea seama… mesajul este pentru toți și fiecare în parte, e universal, din categoria celor existențiale…

„…și nu uita că suntem din ce în ce mai mulți, dar din ce în ce mai singuri. e paradoxal, nu? eu recunosc că sunt un cerșetor. cerșesc atenție, iubire, timp… și până la urmă suntem cu toții cerșetori. eu încerc să topesc singurătatea din noi și dintre noi. trebuie să ieși din cercul pe care l-ai trasat în jurul tău. îndrăznește!”

anotimpuri

și chiar dacă afară a nins, dacă s-a făcut cu totul primăvara,

dacă tu te-ai născut vara, iar în suflet încă mai este toamna,

viața merge înainte! nu ai cum să înțelegi în ce anotimp te afli chiar acum…

ești în toate patru deodată!

paradoxal, nu-i așa?