Arhive etichetă: amintiri

destinația Berlin… impresii după primul zbor

Cred că am avut cel mai frumos weekend de până atunci… și nu am exagerat deloc spunând aceste cuvinte.

Ne-am trezit într-o minunată zi și am ajuns la concluzia că trebuie să facem ceva. Și anume – că trebuie să cumpărăm biletele de avion. Prima surpriză a fost să nu găsesc nici un site românesc decent care să-mi ofere un bilet la un preț rezonabil, de agențiile de turism nici nu mai zic… e adevărat că am luat-o cam din scurt, dar totuși.

Am avut câte o escală tur-retur, biletul în cele din urmă a fost cumpărat de pe un site simpatic din Germania… de fapt asta și era destinația noastră… un weekend doar al nostru la Berlin.

Aveam emoții ca niciodată. Urma primul meu zbor cu avionul pe care probabil nu-l voi uita niciodată. Unii se țin de scaune la decolare, alții se roagă… eu am reacționat ciudat, dar atât de specific mie: aveam zămbetul până la urechi și-mi trăiam clipa, eram cu adevărat fericită savurând fiecare moment… cum accelerau motoarele, cum ne desprindeam de pământ, cum mă înfundam în scaun, cum mi se înfundau timpanele și nu mai auzeam nimic… am stat cu ochii lipiți de geam o bună parte din timp, făcând doar o mică pauză pentru a mă delecta cu o cafea destul de bunicică și cu un sendvici frumos ambalat. De acolo de sus mă tot uitam la norii de vată, la pământul îndepărtat, râuri, orașe… mă întrebam dacă mi-e frică și încercam să-mi dau seama ce simt cu adevărat. Nu-mi era frică… iar sentimentul îmi era cunoscut… în apă mă simt la fel – când înot nu-mi e frică de apă, chiar dacă la început nu puteam să înot…

WP_20150306_012

Cafeluța

WP_20150306_004

Norii de vată

WP_20150306_014 1

Pământul din depărtare

WP_20150306_011

Un alt avion în zare

Aeroport Otopeni, sala de așteptare

Aeroport Otopeni, sala de așteptare

vreau în brațe

„…cred că cel mai mult îmi lipsesc îmbrățișările lui de o tandrețe absolută. Te trezești dimineața și simți fericirea în piept, peste tot în jurul tău, de parcă te învăluie cum te-ar cuprinde brațele lui… îmi lipsec pupăturile înainte de plecare, nebunia, încrederea, înțelegerea, privirea…

Abia s-a crăpat de zi și am deschis și eu un ochi ca să văd ce mai faci. Nici vorbă să mă ridic din pat și să pun cafeaua în expresor, este prea devreme. E weekend – una din zilele alea când te pot strânge-n brațe cât vreau eu. Cine-ar fi crezut acum câțiva ani că voi iubi la nebunie zilele de sâmbătă și voi urâ în disperare serile de duminică care îmi provoacă un presentiment de luni. Și totuși e sâmbătă. Deschid ochii și privesc îndelung cum moțăi ca un copil. Te iau în brețe și încep să-mi fac culcuș, cuminte. Mirosul tău îmi inundă nările – este unul dintre cele mai plăcute. Îți ascult respirația și adorm la locușorul meu…

Și iarăși s-a făcut seara, vin de la servici obosită… citesc. Deodată mă trezesc buimacă ca dintr-un vis, îmi caut un refugiu și îmi regăsesc locușorul pe care l-am lăsat dimineața sub nouraș. Îmi ștergi cu un burete toată oboseala acumulată peste zi… nu mai este loc de cuvinte. Îmi regăsesc liniștea și pacea acolo, în brațe la tine. Adorm devreme ca să mă trezesc înaintea ta, să deschid un ochi ca să văd ce mai faci tu, cum moțăi ca un copil.

…este mult prea rece nourașul. În fiecare seară mă chinui să adorm. Pândesc miezul nopții ca să-mi epuizez toate resursele și să nu mai simt că ceva sau cineva lipsește… să mă ascund pe jumătate inconștientă sub plapumă și să adorm frântă, în singurătate. Mă trezește dimineața deșteptătorul care se roagă de mine să mă ridic din pat… și așa începe o nouă zi…”

cel mai mult îmi lipsesc îmbrățișările…

un nou început

Dacă v-a fost dor de mine, să știți că nu am dispărut nicăieri, sunt chiar aici. Și ca orice început după o pauză îndelungată, indiferență și uitare, voi veni cu ceva nou, și anume cu o nouă categorie care o voi redenumi generic „Memorii”. Aici voi înșira amintirile adevărate sau închipuite, cu lux de detalii sau vagi și seci, de un gri fără culoare… dar mărturisite chiar de Theia. Să lecturați cu plăcere și ne ma auzim cât de curând.

weekend la Brașov (partea II)

Vremea a fost de partea noastră și de astă dată. Nu că nu mi-ar mai place vremea posomorâtă, cerul plin de nourași pufoși și cenușii care tot se zbuciumă, se amestecă și se destramă picătură cu picătură… dar pe ploaie nu prea ai cum să urci pe munte, cu siguranță. În acel weekend frumos al unui început de toamnă ne propuseserăm tocmai acest lucru, să urcăm pe munte, destinația – Vârful Tâmpa. Ne-am echipat frumos, de dimineață (adică între orele 9-10, să nu uităm că era weekend), am ajuns la poatele muntelui și de acolo am ales traseul cu marcajul galben, adică Banca lui Alesius – Treptele lui Gabony – Pajiștea Tâmpei – Vârful Tâmpa. Traseu de o dificultate mică spre medie, pe alocuri abrupt și cam pietros, deci fără o pereche de bocanci serioși în picioare nu prea ai ce face pe acolo.

Impresionant.

Brașov

Banca lui Alesius

Brașov

Treptele lui Gabony

Brașov

Spre vârful Tâmpa

Brașov

Imagine de pe Pajiștea Tâmpei

Din păcate nu s-a gândit nimeni să fixeze de-a lungul traseului coșuri sau pubele pentru colectarea deșeurilor. Pe alocuri sunt aruncate peturi, pungi de plastic… și când zic „pe alocuri” mă refer la locuri mai puțin accesibile omului de rând, unde doar alpiniștii, sau cel puțin oamenii dotați cu echipamente speciale de escaladat munții, ar putea ajunge (idee bună pentru organizarea „Let’s do it România” pentru alpiniști). Nu pot să mai zic ceva de responsabilitatea și conștiința (poate inexistente) a oamenilor care au aruncat acele deșeuri (depinde de educația fiecăruia, în definitiv). Pentru unii e prea greu să pui un pet proaspăt golit sau o pungă frumos în ghiozdan și să o arunci la primul coș de gunoi careți iese în cale…

Destinația finală, adică vârful Tâmpa, se află la o altitudine de peste 950 metri. Pe același traseu se ajunge și până la platforma / locul unde este fixată inscripția „BRAȘOV”. Imaginile sunt superbe și acolo.

Mai este un al doilea traseu cu marcaj roșu care duce prin serpentine și care, din câte am înțeles, se poate face și cu bicicleta (trebuie de încercat).

Ce dor mi-a fost de munte. Cred că n-aș da niciodată un concediu la mare pe o drumeție pe munte.

Am coborât cu telecabina și în câteva minute eram jos. Îmi amintesc de o femeie care-i zicea soțului și celor doi copii: „Am urcat câteva ore ca să coborâm în câteva minute…”. Probabil urcase pe al doilea traseu care este și mai lung.

Era ultima zi de Oktoberfest la Brașov. Am mers într-acolo mai mult ca să admirăm atmosfera, era ceva de necrezut – sute de oameni care cântau în cor, se veseleau și se simțeau bine pe fundalul muzicii adevărate (adică rock) și în compania prietenilor și apropiaților. Ne treceau fiorii…

Mai târziu am mers și am savurat câte o ciocolată caldă la KafePub (între timp deveniserăm clienți fideli ai localului). Ne-am mai plimbărit prin Centrul Vechi și ne-am trezit la un moment dat că se făcuse seara.

Ce repede trecuse weekend-ul! Da, timpul trece parcă mai repede chiar atunci când ți-e lumea mai dragă. Am rămas cu ceva chestii (gusturi, locuri, imagini, peisaje) de care cu siguranță am să-mi amintesc cu zâmbetul pe buze.

Și incă o dată Brașovul a reușit să mă impresioneze.

weekend la Brașov (partea I)

Sunt locuri pe lumea asta de care te îndrăgostești din prima, adică de la prima vedere. Dar sunt și unele locuri, ființe, oameni de care nu te poți îndrăgosti de la prima vedere, adică așa, ca-n adolescență, bezmetic și sălbatic, aproape din instinctul animalic în plină ascensiune (uneori prea timpuriu, alteori prea târziu)… La prima vedere te îndrăgostești deseori de aparențe. Poate că există și o a treia variantă/e, sau varianta în care nu te îndrăgostești deloc, care, de fapt, nu este variantă, ci probabilitate… dar eu cred că sunt doar două…

De regulă te îndrăgostești la momentul potrivit, atunci când îți vine și ție rânduiala, cum zicea bunică-mea. Da, totul se face la timpul lui, până și să înțelegi acest detaliu îți ia ceva timp.

După cum spuneam: sunt locuri de care te îndragăstești de la a doua vedere, de-a adevăratelea și pentru totdeauna, cu pasiune, dar totuși altfel – conștient.

„m-am îndrăgostit de el așa cum te fură somnul: încet… și cu desăvârșire”

Pentru mine unul dintre acele locuri este Brașovul. Știam că iubesc acel loc, acel oraș, acei oameni, pe când eram acolo, într-un weekend frumos de august, plin de verde și de nourași pufoși, care parcă mă așteptau încercând să mă ferească de caniculă. M-am îndrăgostit de la a doua vedere pentru că nu era prima mea vizită la Brașov, dar nu este nici cea din urmă, cu siguranță.

Am ajuns după prânz, pe când soarele mai era în zenit.

Întreaga după-amiază până seara târziu am colindat fiecare străduță. Ne-am plimbat cu autobuzul aducându-ne aminte de troleurile din copilărie. Pe alocuri aveai impresia că încă mai ești, sau ai revenit pentru câteva momente în copilărie…

Am ajuns la Cetățuia, fost turn de veghe / cetate / cazarmă / depozit, iar astăzi complex turistic cu specific medieval (din câte am înțeles – proprietate privată). Priveliștea de acolo, de sus, este impresionantă. Restaorantul este destul de bine întreținut, dar ceva parcă-i lipsește… Curtea cetății se poate vizita de către toți doritorii. Exact în momentul când intram noi, ieșea o pereche de proaspăt însurăței – vorbitori de limbă germană și engleză, pesemne nativi. Până-n vârful dealului este o scurtătură printre case vechi de secole, pe poteci înguste și șerpuite – să o căutați!

La Biserica Neagră am ajuns prea târziu ca să o mai pot vizita și nici a doua zi n-am făcut acest lucru. Am privit-o cu admirație din exterior. Mai multe despre comunitatea evanghelică liturană gășiți aici. Pentru cei care au plăcerea să o viziteze și din interior pot apela la serviciile unor ghizi care chiar știu meserie.

Până pe la miezul nopții am hoinărit prin Centrul Vechi. Am mai descoperit Poarta Șchei sau Ecaterina (nu sunt sigură care dintre ele), Sinagoga, Strada Sforii și un local foarte drăguț unde am băut o cafea bună de tot a doua zi dimineața – cred că filmulețul de mai jos vorbește de la sine.

A doua zi am urcat cu telecabina pe muntele Tâmpa și am rămas plăcut surprinsă de ce-mi vedeau ochii.

TampaCred că ne-ar trebui mai bine de o lună ca să descoperim, în mare măcar, orașul din Țara Bârsei.

Aștept cu nerăbdare următoarea vizită și vă îndemn să vizitați cu încredere Brașovul.

simfonii de toamnă, ediţia II

Aseara am avut deosebita ocazie să merg la un concert simfonic în air liber organizat de Clubul Rotary în faţa Consiliului Judeţean Suceava (spaţiu supranumit şi escapadă). Vreau să spun că am rămas plăcut impresionată: sunetul era aproape perfect – băieţii care s-au ocupat de sunet şi-au făcut treaba bine… şi cănd te gândeşti că era pur şi simplu afară. Ca de obicei concertul a inceput cu o jumătate de oră întărziere (ceea ce este un lucru obişnuit cam pe la toate concertele), plus cam o jumătate de oră de laude şi mulţumiri aduse sponsorilor. Era un pic cam friguţ, cerul era plin de nori şi am avut un mare noroc că nu a plouat (am simţit eu ceva şi n-am mai cărat umbrela după mine). Corul, orchestra şi soliştii au fost excepţionali. I-am auzit în premieră pe cei de la Opera Naţională Română din Iaşi şi pot să zic doar un singur lucru: sunt mândră că sunt român. Sunt de apreciat oaemii talentaţi care fac ceva măcar pentru ei, muncesc, au talent – nu stau pur şi simplu în faţa monitorului frustraţi de propriul ego şi plini de un naţiuonalism perfid, pân’ la urmă sunt oameni fel de fel: unii îşi scriu pe tricouri unele chestii, alţii nu (m-am abătut un pic de la subiect)

Domniţa din faţa mea cu bucle bălai era adorabilă, nu prea înţelegea ce se întâmplă, se plictisea un pic şi „bruia semnalul”. Un alt copil însărcinat să comercializeze apa la intrare (cu 2 lei/bucata) nu avea mărunţiş şi încerca să vândă pe datorie.

Uvertura Nunta lui Figaro mi-a amintit de animaţia Tom si Jerry. Tot din animaţiile Disney veneau şi amintirile pe fundalul sonor al „Valsului florilor” de Ceaikovski. A fost frumos, poate chiar mai frumos decât anul trecut la ediţia I.

Ştiu că par un pic răutăcioasă dar per ansamblu mi-a plăcut atât organizarea cât şi concertul în sine, ceea ce este un lucru lăudabil.

cele mai…

probabil cele mai frumoase amintiri și cele mai prețioase momente forever… cum să uiți așa ceva 🙂

Cheile Bicazului, apa aia limpede de munte, curată ca lacrima și rece ca gheața… Stâncile care urcă pân la cer, briza care răcorește până și sufletul… mirific peisajul

Lacul Roșu. Se zice că denumirea vine de la oxizii și hidroxizii de fier aduși de Pârâul Roșu. În fine, eu credeam că e din cauza algelor ce au o nuanță brumărie-roșiatică, ceea ce demonstrează că apa conține compuși ai fierului, cu siguranță. „Mördersee” este cel mai mare lac natural de acumulare din România.

Când am trecut eu pe acolo, era verde.

Acest lac s-a format în anul 1837 în urma surpării unei părți din masivul muntos (Vârful Ghilcoș). De aici și bârnele, probabil.

Și dacă tot eram pe lângă Lacul de acumulare Izvorul Muntelui de pe râul Bistrița (cunoscut și sub denumirea Lacul Bicaz). Despre omul care a realizat planurile barajului aflația aici. Barajul are o înălțime de 127 m, o lungime de 435 m și o lățime maximă la bază de 119 m. Pentru ridicarea barajului au fost turnați 1.652.000 mc de beton. Oau!

Budapesta -una dintre cele patru capitale prin care trece Dunărea. Are o arhitectură genială, tipic austo-ungară, cu clădiri frumoase, de maxim 4-5 nivele. Primul metrou de pe continent se găsește aici. Undeve pe lângă Parlament se mai văd ruinile unei vechi cetăți din evul mediu.

Cu toate acestea, aici parcă te mai simți ca-n România, cu excepția pistelor de bicicliști care sunt peste tot. Sunt invidioasă pe unguri.

După cum bine se știe, acest oraș este legendar prin podurile peste Dunăre. Mie capitala Ungariei îmi place mai mult noaptea.

„Salutări din Viena” – biscuite tradițional.

Viena, o altă capitală străbătută de Dunăre. Aici ești cu totul într-o altă lume.

Stilurile arhitectonice ale orașului sunt dintre cele mai variate, cred că le găsești pe toate aici. La fel ca-n Budapesta, zgârâie norii nu sunt decât într-un anumit sector al capitalei, clădirile sunt cu 4, maxim 5 nivele, iar clădirile istorice sunt conservate perfect

Palatul Schonbrunn cu un parc impresionant, grădini dispuse geometric în stil baroc… m-am convins, fizic nu ai cum să-l vizitezi pe tot într-o singură zi.

Aproximativ jumătate din suprafața Vienei este destinată spațiului verde.

Timpul de afară a fost de partea noastră… păcat că încă nu erau înfloriți trandafirii.

cel mai fain muzeu la care am fost… Haus des Meeres

Sushi, miezul nopții, centrul Vienei… frumos. Cel mai genial a fost sosul verde deschis la culoare care nu știam ce e… cel mai picant sos încercat vreodată (punctul culminant este că nu-și face efectul din prima)

Impresiile sunt dintre cele mai frumoase. Cea mai, cea mai, cea mai frumoasă vacanță din viața mea de până acuma.