Arhive etichetă: aventură

un nou început

Dacă v-a fost dor de mine, să știți că nu am dispărut nicăieri, sunt chiar aici. Și ca orice început după o pauză îndelungată, indiferență și uitare, voi veni cu ceva nou, și anume cu o nouă categorie care o voi redenumi generic „Memorii”. Aici voi înșira amintirile adevărate sau închipuite, cu lux de detalii sau vagi și seci, de un gri fără culoare… dar mărturisite chiar de Theia. Să lecturați cu plăcere și ne ma auzim cât de curând.

Anunțuri

Amintiri #3

fără coerență... doar cuvinte

Sărbătoarea Sfântului Valentin din anul acesta nu o voi uita nicicând.

Am văzut pentru întâia oară Bucureștiul. Am mers mai mult de 12 ore cu trenul. Am savurat o noapte albă, înstelată și rece, cu lună, nori și stele. Mi-au ieșit în cale oameni de tot felul, bine că mai mulți buni decât mai puțin buni.

București. Respect acest oraș pentru denumirile de străzi la fiecare colț. Astfel, chiar dacă vrei, nu ai cum să te rătăcești. Trebuie să fii certat rău de tot cu orientarea în spațiu ca să te pierzi. E mare, e foarte mare și aglomerat. Toți oamenii fug undeva, se grăbesc… dar sunt aceeași, triști, veseli, dragi…

Am o fobie pentru aglomerații. De aceea poate că mă și simt ca peștele-n apă în orășelele mici, în Suceava, acasă… mă simt în siguranță. Orașele mari nu sunt de trăit, sunt doar de văzut și de fugit din ele cât mai rapid posibil. Bucureștiul mi-a făcut o cu totul altă impresie, m-am simțit bine. M-a lăsat să-l explorez la întunericul nopții și puțin la lumina zilei. E frumos, cu străduțe mici, cu construcții ciudate, cu fel de fel de mijloace accesibile de transport, parcuri minunate, locuri publice păstrate în curățenie (cel puțin pe unde am fost eu)… cu viața sa proprie care nu se oprește nici pe o clipă. Dar ce am reușit eu să văd din acest oraș… o părticică mică-mică și atât. Voi reveni, cu siguranță.

Călătoria cu trenul. După cum v-ați dat bine seama, îmi place să urmăresc ce se întâmplă aici. E ca o mini piesă de teatru, nu neapărat cu deznodământ și fir narativ, dar gratis și captivant. Spre București, spre sfârșitul călătoriei, păcat că spre sfârșit, a derulat o adevărată dezbatere. Un domn cu idei fixe făcea revoluție în construcții (cărămizi din sticle de plastic, atmosfere și presiune… ecologie frate!), afirma cât de important e ca tinerii să nu mai construiască case, ci să locuiască în bordee… și câte și mai câte. Vecinul său îl contrazicea cât putea el mai bine și înjura conducerea: niște tâmpiți, proști și depravați… corupție, reforma în învățământ…

Calea înapoi am petrecut-o în compania a doi omuleți care se reîntorceau din Italia acasă, în Dorohoi. „Foaie verde lobodă/ Toată lumea-i slobodă” cum zice frate-meu. Portocale și biscuiți pe care le-au împărțit cu mine… Erau atât de dragi unul altuia. Aș zice că trecuți de 35, ea mai puțin cruțată de timp compartiv cu el, dar n-aș putea zice că mai în vârstă. S-au întâlnit acolo și nu cred că au o relație oficială dar am văzut, în sfârșit, în acea zi, un cuplu fericit. De ziua tuturor îndrăgostiților am văzut un cuplu cu adevărat fericit. Sper că au ajuns cu bine. Doi oameni pozitivi, de-ar fi toată lumea așa ca ei.

Am întâlnit o femeie căreia i-aș da premiul Nobel pentru cât de bine își face meseria. Și încă reușește să-ți mai zâmbească, să-ți vorbească frumos, să fie amabilă…

Și ultimile amintiri: amintirea cornului cu ciocolată care se topea în gură și a unei cărți care am citit-o pe jumătate ca să omor timpul în tren. „Păcatele tinerețelor” (C.Negruzzi)- fatală cartea, prima carte pe care am luat-o la întâmplare de pe raft. „Au mai pățit-o și alții”, „Toderică”, „Zoe”… o recomand!

Ca toată lumea care se respectă ;), nu sărbătoresc nici un obicei importat de pe la vecini și străini.

Sfântul Valentin e o amintire pentru cei „deștepți” că au fost nesimțiți tot anul și nu au dăruit nici măcar o floare persoanelor iubite, așteptând ocazii speciale. Iar când în sfârșit s-a găsit o ocazie, cum ar fi asta, minoră, nu fac nici un gest pentru că se respectă și nu sărbătoresc toate tâmpeniile importate de pe la americani și vecini, e simplu.

O zi împlinită…

Don Juan

Am să vă povestesc soarta unui om, a unui om care nu merită… viața unui om nefericit, care a trăit degeaba (veți înțelege de ce spun așa). Deci, să începem…

A fost un sfârșit de noiembrie, mai friguros decât acest februarie cu fițe, în care era strict necesar să ajung într-un timp cât mai util acasă. Când nu am bagaje prefer, fără prea multe ezitări, trenul. În doi timpi și trei mișcări m-am trezit la Iași. De aici, ca să-mi urmez traseul, am luat primul microbuz cu destinația – capitala. M-am așezat strategic pe un scaun de o singură persoană ca să nu fiu deranjată și am dormit o bună parte din drum… până la vamă, mai exact. De aici și începe narațiunea propriu-zisă. Vecinul meu de vizavi probabil se plictisea…

Se prezintă nea Ghicu, cetățean de origine română a cărui obiect principal de activitate este contrabanda de țigări. A făcut din asta o meserie, aproape că nu mai are file neștampilate în pașaport și-l știu toți șoferii și grănicerii. Duce marfa într-o valiză de mărimi medii gen geantă laptop și are bafta să nu fie controlat la frontieră datorită abilității sale de a mai spune o vorbă de bine, de a mai strecura o sticlă cu vin… sau alte trucuri pe care le implementează cu multă dibăcie. „Fiecare trăiește din ce poate” este convins nea Ghicu. De obicei nu trece singur. Are „fetele lui” care știu și ele ce să facă ca să-și facă treaba bine, dar de data asta era singur. Nu plătește taxe și impozite la stat, nu se teme că poate fi închis pentru ceea ce face… a trecut prin multe și nu cred că-i mai pasă.

Vorbește fără încetare și ai impresia că spune tot ce-i vine în cap. Obsedează cu propria sa persoană, cu viața lui de rahat de care zici că este mândru. Trei ore doar am stat și am ascultat ce zice.

Este tipul de om Don Juan, parcă desprins acum din filele unui roman francez și venit să-ți istorisească, în exclusivitate, soarta. Ochii triști, pierduți undeva, nu mai ascund nici un sentimen, nici o emoție, doar regrete, multă-multă tristețe… regrete, regrete, regrete… O față ștearsă și erodată de timp. Trăsături care nu mai pot să-ți trezească nici un fior, nici un „vino-ncoa” cum ar fi și de așteptat de la un adevărat Don Juan. Un bătrân, trecut parcă și de vârsta a treia… un nenorocit al secolului său. Tot ce-ți poate trezi este doar mila… și gata.

După cum bine se înțelege, a iubit. Ironia sorții, o chema Maria. Era din Basarabia și venea la ea încă de pe când specula cu marfă pe la piețile de prin Constanța. Mai exista un „și” aici, o mai avea pe Tamara (măritată cu altul), Elena, Raluca… și nu știu mai cine în același timp. Fericit așa, fără familie, fără nici un viitor, cu amante în fiecare oraș pe unde trecea, trăind doar cu prezentul și prezentul trăind prin el. Era și de așteptat, Maria l-a părăsit. S-a măritat cu altul, și-a făcut actele și a plecat. Mi-a arătat o poză pe care o păstra în buzunarul de la piept, într-un medalion vechi… era poza ei. Emoționant. Ce păcat că s-a trezit prea târziu. Câte aventuri a avut cu femeile. Cât de mult le-a iubit… sau poate nu le-a iubit deloc… doar el are să știe.

Copii nu are… urmași… ce să mai zic. Familie nu are… omuleți care l-ar completa, l-ar susține și i-ar fi mereu alături. Prieteni, poate că mai are, dar poți numi oare acei oameni  prieteni?! Nu știu…

A lăsat în urma sa o viață degeaba… regrete, regrete, regrete… o viață care va fi uitată îndată ce-și va da duhul. „Peste toate o lopată de țătână se depune…” A înțeles demult ce a greșit. Poate că dacă i-ar mai oferi cineva vreodată șansa, ar face altfel… dar nu mai are o altă șansă, nu mai are o altă viață. Are doar viața pe care și-a ratat-o…

Și acum, dacă se întâmplă să luați microbuzul spre Chișinău de la Iași, sau să treceți vama pe la Giurgiulești, puteți vedea un bătrân care face contrabandă de țigări… cu ochii triști, pierduți undeva. Un om care a trăit degeaba, care încă mai trăiește, dar face impresia că e mort demult… și în loc de inimă are un medalion care ascunde un secret… viața lui nu a fost în zadar, a iubit cu adevărat.

Dar eu nu cred în asta.

Mai sus am spulberat mitul lui Don Juan. Când te uiți la acel om poți să înțelegi cât de important e să nu-ți arunci viața ta la gunoi și pentru ce trebuie să trăiești pe acest pământ. Cine a înțeles, a înțeles bine.