Arhive etichetă: bărbat

prieten drag

Romanul „Prieten Drag” de Gu de Mopasan este o carte ce o pot recomanda cu încredere persoanelor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 40 de ani. („Милый друг” Гу де Мопасан, eu am citit varianta în limba rusă, o carte editată în ’82-’83, găsită în biblioteca unor prieteni de familie cărora, cu această ocazie, le mulţumesc pentru faptul că mi-au împrumutat-o). Este o carte uşor de citit. Autorul cu siguranţă a scris cartea cum putea el mai bine deoarece efectiv te lasă cu sufletul la gură, este suficient de incitantă ca să te gândeşti la ce va fi mai departe aproape tot timpul, până nu o termini. Acţiunea se petrece în Franţa, în marele Paris, pe timpul când oamenii râvneau la titluri de conte, duce şi ducesă. Este un fel de Don Juane numai că interpretat altfel. După cum v-aţi dat seama eroul principal este un bărbat care începe prin a fi nimic, este dependent de opinia publică, bani şi femei, chiar dacă nu ştia de la început. E o descriere a unui anumit tip de bărbat pe care-l puteţi întalni şi astăzi. Nu c-aş fi eu feministă dar tipul ăsta de bărbat chiar există. Nu rămâne decât să-l descoperiţi citind cartea din scoarţă-n scoarţă.  Spor!

De ce luna…

De  ce luna e femeie,
De ce soarele-i bărbat?
Ea regina nopții negre
El al zilei împărat?

E mai rece-a ei lumină
Și el arde-n veci nestins,
Ea în negură visează,
El spre viață e împins.

Și răbdarea e femeia
Dar curajul e bărbat
Ea trăiește-n zi de astăzi,
El spre mâine-i îndreptat.

Căci tristețea e femeie
Iar norocul e bărbat
Ea-n sfială vede lumea,
El se luptă nencetat.

Ea-l admiră, el se miră,
Amândoi se întregesc,
Când în pace, când în ceartă
Și fac neamul omenesc.

Vasile Bumbac

Revista Politică, 3-15 februarie 1888

punct și de la capăt

18.03

inspirat dintr-un film. nu are nici o legătură cu realitatea mea

“dragul meu,
prima dată scriu așa prostii. de fapt, nu, prima dată scriu despre prostii de importanță majoră… la urma urmei, nu tot ce faci este prostie. pentru mine și un lucru nesemnificativ se încadrează în această categorie, adică nimicuri, dar uneori aceste nimicuri mai și dor. când dor-au importanță…”

scrisoarea-ți tremură în mâini. amețești citind-o… e scrisul ei, adoratul ei scris: rotund, citeț, mărunt… lăsat parcă în mare grabă. ți se taie răsuflarea…
vrei să uiți, să uiți și nu-ți iese nimic. cu cât mai mult ți-o dorești, cu atât ți se pare că trecutul reânvie… ai încercat deacum tot, nimic nu merge.
ai iubit. nu te poți resemna cu gândul că gata, s-a terminat. știi de ce dar mai cauți explicații, raționamente, ce ai făcut rău, de ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat. n-ai putut-o lăsa să plece. ea oricum a plecat, dar nu și din inima ta. o mai ai acolo și orice ce i-a aparținut sau a avut tangențe cu ea, ți-o readuce iar alături, îi simți din nou prezența. cifre, zile din calendar, culori, cuvinte, melodii… amintiri. ți-i atât de dor. vezi părți din ea în altele… doar ea e un întreg pe care nu-l vei mai avea niciodată. nu o poți ierta…
este primul omuleț de care te-ai îndrăgostit atât de mult, bolnăvicios, cu adevărat. nu te credeai în stare. prima dată când i-ai mărturisit ei: „te iubesc”…prima dată.
îți aparținea doar ție, așa credeai tu, cu trup și suflet, și nu te-ar fi putut trăda niciodată… pentru că doar era o parte din tine.
mă trec furnici, cum ai putut iubi așa…
nu ți-a rămas altceva decât să înlocuiești dragostea cu ura, tot atât de puternică… să iubești totodată și să suferi încă în tăcere, fără să vrei.
nu mai știi ce te poate salva. cine, cine, cine???
a trecut atâta timp și tu nu poți uita… ai iubit, în cazul de față dragostea nu te-a salvat… ai iubit.

„…ascultă-mă, lasă-mă să plec, trebuie să plec din inima și din viața ta. lasă-mă…
știu că nu mă vei ierta niciodată. te-am iubit. chiar dacă nu poți, iartă-mă.
sunt fericită. vreau să te știu și pe tine fericit. trebuie să mă uiți. nu te mai chinui cu întrebări. așa a fost să fie.
drumurile noastre nu se vor intersecta mai mult…

adio.”

19.03

20.03

…pur și simplu, e complicat.
uneori pare chiar stupid, m-am condamnat.

Infecție sentimentală

De ceva timp am urmărit pe câteva blog-uri si forum-uri discutându-se despre o temă căruia, inițial, nu i-am acordat prea multă atenție.  Am catalogat tema la clasa problemelor existențiale, la care niciodată nu se poate găsi o soluție… fiecare își are propria sa opinie la acest capitol și despre care se vorbește foarte mult în operele literare.

Banala problemă când survine o dispută între un bărbat și o femeie: bărbatul este un nesimțit, nu înțelege și nici nu încearcă să înțeleagă ce se petrece  în sufletul unei femei și femeia nu iubește niciodată precum iubește un bărbat, este rece, prea sentimentală și prea comună (cel mai strălucit exemplu:  Scrisoarea V de M. Eminescu ). Fiecare trăiește cu dreptatea sa dar nimeni nu are dreptate. Un bărbat este în măsură să înțeleagă o femeie, este o prostie că ea reprezintă o enigmă pentru el, ca și viceversa. În realitate, nu o/îl  înțelege din simplu’ orgoliu sau egoism exagerat. Nu poți iubi mai mult din moment ce iubești, cred eu! Intensitatea cu care simți nu poate depinde de sex, e absurd!

Întâmplarea a făcut ca, scotocind printre cărțile bibliotecii cu totul alte volume și alți autori ce mă interesau la moment, să dau peste romanul  „Nunta în cer” de Mircea Eliade. Este un roman psihologic. Il pot recomanda cu mare căldură oricui. E o poveste tristă, care mi-a lăsat un gust amar… dar mi-a placut enorm, mai ales pentru că, până la ultimul cuvințel, nu puteam ghici care va fi sfârșitul.

Ca să revenim la subiect, am scos cateva opinii generale din roman, care pot reprezenta cu ușurință părerile unui bărbat despre ceea ce numesc eu „infecție sentimentală”. Zic „infecție” pentru că mulți încearcă să se vindece/să evadeze, dar puțini reușesc… și cred că e cel mai frumos lucru care ți se poate întămpla vreodată.


[…] „Totul ar fi putut fi altfel. Gândul acesta m-a obsedat dintotdeauna: că toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut să nu fie deloc; că toate sunt întămplătoare pe lumea asta, fără nici o necesitate, fără nici o noimă…”

„Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignoranța căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezești că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări. ”

„Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de ușor să cunoști și să uiți un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezența ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu ființa aceasta frumoasă sau mai puțin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub același acoperământ, alături de tine zi după zi, zi și noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupra-mi? Cum m-ar fi turmentat prezența ei?… Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă și, fără voia ei, mă destramă și mă topește, până la descompunerea finală. De sfârțitul acesta nu scapă nici un bărbat…”

„N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor; nu privesc niciodată în felul ăsta o femeie. O privesc însă întotdeauna cu foarte multă bunăvoință și aștept să văd ce vrea sau ce are ea să îmi arate. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femeine arată, cu insistență, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care își subliniază contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit și judecat. Un bărbat care privește cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreție. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim așa cum vrea ea”

„De obicei, nu-mi plac oamenii triști: cu atât mai puțin femeile triste. Cei mai mulți din tre noi suferim de tristeți umilitoare, de ordin biologic sau psihologic. Suntem triști pentru că am ratat o afacere, pentru că nu ne funcționează ficatul sau pentru că am pierdut o noapte la chef sau în bibliotecă. Iar cu femeile, e și mai penibil. E ceva de duzină în cele mai multe tristeți feminine…”

„Am uitat demult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaților: să n-aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează mai îndelung prezența bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.”

„Ființa mea întreagă era inecată. Tot ce crezusem, mai înainte, despre dragoste, despre voluptate, despre libertate se dovedea acum puieril, superficial, aproape vulgar […] prezența aceea, de care mă temusem atât, pe care o știam macerată de piatra iadului, prezența femeii iubite-care este, pentru orice bărbat, demonie, dezagregare, risipire-am simțit-o, de astă dată, ca o împlinire îngerească a ființei mele… ” […]

„Nunta în cer” Mircea Eliade