Arhive etichetă: București

destinația Berlin… impresii după primul zbor

Cred că am avut cel mai frumos weekend de până atunci… și nu am exagerat deloc spunând aceste cuvinte.

Ne-am trezit într-o minunată zi și am ajuns la concluzia că trebuie să facem ceva. Și anume – că trebuie să cumpărăm biletele de avion. Prima surpriză a fost să nu găsesc nici un site românesc decent care să-mi ofere un bilet la un preț rezonabil, de agențiile de turism nici nu mai zic… e adevărat că am luat-o cam din scurt, dar totuși.

Am avut câte o escală tur-retur, biletul în cele din urmă a fost cumpărat de pe un site simpatic din Germania… de fapt asta și era destinația noastră… un weekend doar al nostru la Berlin.

Aveam emoții ca niciodată. Urma primul meu zbor cu avionul pe care probabil nu-l voi uita niciodată. Unii se țin de scaune la decolare, alții se roagă… eu am reacționat ciudat, dar atât de specific mie: aveam zămbetul până la urechi și-mi trăiam clipa, eram cu adevărat fericită savurând fiecare moment… cum accelerau motoarele, cum ne desprindeam de pământ, cum mă înfundam în scaun, cum mi se înfundau timpanele și nu mai auzeam nimic… am stat cu ochii lipiți de geam o bună parte din timp, făcând doar o mică pauză pentru a mă delecta cu o cafea destul de bunicică și cu un sendvici frumos ambalat. De acolo de sus mă tot uitam la norii de vată, la pământul îndepărtat, râuri, orașe… mă întrebam dacă mi-e frică și încercam să-mi dau seama ce simt cu adevărat. Nu-mi era frică… iar sentimentul îmi era cunoscut… în apă mă simt la fel – când înot nu-mi e frică de apă, chiar dacă la început nu puteam să înot…

WP_20150306_012

Cafeluța

WP_20150306_004

Norii de vată

WP_20150306_014 1

Pământul din depărtare

WP_20150306_011

Un alt avion în zare

Aeroport Otopeni, sala de așteptare

Aeroport Otopeni, sala de așteptare

Amintiri #4

Nu știu ce a fost mai rău în tot acest răstimp. Mă mulțumesc doar cu clipe, ore, zile penetrate de parfumul împlinirii, prezentului, iluziilor.

De la sărbătoarea sf. Valentin n-am mai călcat prin București. Din start s-a anunțat o zi pe cât se poate de frumoasă la care nici nu mă așteptam. M-am trezit cu o stare aproape euforică. Și mai ciudat a fost faptul că am păstrat-o, acea stare, pe durata întregii zile.

În tren nu s-a întâmplat mare lucru… în luna octombrie nu se prea duce lumea la București, așa că puteai număra pe degete călătorii din fiecare vagon. Fiecare era preocupat cu ale sale, plictisit și somnambul. Doamna de vizavi, trecută mult de vârsta a treia, se trezea periodic din somnul ei liniștit pentru a urmări ființa din fața ei ce devorează o carte, filă cu filă. Mă înecam în acea lectură, de parcă nu mai citisem de un car de ani. Somnul nu reușise să pună stăpânire asupra mea decât fracțiuni epuizante de timp, mă trezeam tot mai obosită de fiecare dată.

Când soarele invadase, în cele din urmă, pământul, căci călătoria mea începuse pe la patru dimineața, urmăream orizontul. E mirific, nespus de frumos acel orizont, tăiat de zigzaguri, creste mărețe pe de o parte și dealuri și câmpii pe de alta. Doar acolo, la înălțime, poți fi mai aproape de Dumnezeu.

La destinație am ajuns după-amiază, epuizată fără să fi făcut nimic. De data asta cozile nu mai erau atât de lungi, așteptarea atât de anevoioasă și timpul atât de rece.

Pe la cinci aveam trenul înapoi. Era doar două.

Ironia sorții: ceea ce-mi planificasem să fac la Iași, am făcut la București. Am mers în cel mai apropiat parc, adică Herăstrău, am închiriat câte o bicicletă și am pedalat în voie 2 ore în jurul lacului cu același nume. Cine-ar fi crezut că Lacul Herăstrău are un perimetru de aproximativ 3-4 km. Mai exact trei, dar noi sigur am făcut mai mult de patru. Timpul a fost superb, panoramele – extraordinare. Cea mai frumoasă zi…

În drumu-napoi nu m-a preocupat mai nimic: nici domnul de vizavi, amețit de-a binelea, care consuma fără pauze bere după bere, fericitul de el… nici perechea de hulubași de alături ce se jucau în mașinuțe pe laptop. Vedeam ca și mai înainte doar pagini, contexte noi… până nu am înghețat. Iar CFR-ul face glume de prost gust: aveam aer condiționat rece în loc de cald, m-a ajuns frigul pân la os. La un moment dat m-am trezit că ascultam trenul, răsuflarea lui grea, vibrațiile… deliram și-mi era tot mai frig.

„Dincolo de bine, dincoace de rău… despre iubire” de Aurora Liiceanu și Alice Năstase, e prea dură cartea, plină de frustrări, concepții, adevăruri și păreri. Am rămas în lumea ei. O zi întregă nu mă puteam gândi decât la ea. Cartea chiar merită citită. Am desprins câteva idei… dacă tot vorbim, într-un final, despre iubire… (din capitolul „Iubesc, deci exist”)

„…Odată cu ispita libertății începe sfârșitul iubirii. Degeaba ne prefacem că într-o lume modernă dragostea nu poate rezista fără independență. Iubirile mari și fericite n-au nevoie de martori, n-au nevoie de moarte. Nici de butaforie, nici de spectacol, nici de artificii. Iubirea e o stare edenică. Dar pentru că nu suntem pregătiți să îndurăm fericirea cumplită pe care o aduce cu ea, sub pretextul dorului de libertate, fugim din Paradis. Și ne întoarcem unde?”

„Nici un bărbat sau femeie din lume nu merită lacrimile tale, iar acela care le merită nu te va face să plângi”
Gabriel Garcia Marquez

Ce minunat coctail am sorbit de dimineață. Ce frumoase amintiri mi-a putut lăsa o zi spontană, neplanificată.

M-am trezit abia a doua zi… cu un gol, dar cu ele – amintirile.

Lumea e doar un teatru…

Amintiri #3

fără coerență... doar cuvinte

Sărbătoarea Sfântului Valentin din anul acesta nu o voi uita nicicând.

Am văzut pentru întâia oară Bucureștiul. Am mers mai mult de 12 ore cu trenul. Am savurat o noapte albă, înstelată și rece, cu lună, nori și stele. Mi-au ieșit în cale oameni de tot felul, bine că mai mulți buni decât mai puțin buni.

București. Respect acest oraș pentru denumirile de străzi la fiecare colț. Astfel, chiar dacă vrei, nu ai cum să te rătăcești. Trebuie să fii certat rău de tot cu orientarea în spațiu ca să te pierzi. E mare, e foarte mare și aglomerat. Toți oamenii fug undeva, se grăbesc… dar sunt aceeași, triști, veseli, dragi…

Am o fobie pentru aglomerații. De aceea poate că mă și simt ca peștele-n apă în orășelele mici, în Suceava, acasă… mă simt în siguranță. Orașele mari nu sunt de trăit, sunt doar de văzut și de fugit din ele cât mai rapid posibil. Bucureștiul mi-a făcut o cu totul altă impresie, m-am simțit bine. M-a lăsat să-l explorez la întunericul nopții și puțin la lumina zilei. E frumos, cu străduțe mici, cu construcții ciudate, cu fel de fel de mijloace accesibile de transport, parcuri minunate, locuri publice păstrate în curățenie (cel puțin pe unde am fost eu)… cu viața sa proprie care nu se oprește nici pe o clipă. Dar ce am reușit eu să văd din acest oraș… o părticică mică-mică și atât. Voi reveni, cu siguranță.

Călătoria cu trenul. După cum v-ați dat bine seama, îmi place să urmăresc ce se întâmplă aici. E ca o mini piesă de teatru, nu neapărat cu deznodământ și fir narativ, dar gratis și captivant. Spre București, spre sfârșitul călătoriei, păcat că spre sfârșit, a derulat o adevărată dezbatere. Un domn cu idei fixe făcea revoluție în construcții (cărămizi din sticle de plastic, atmosfere și presiune… ecologie frate!), afirma cât de important e ca tinerii să nu mai construiască case, ci să locuiască în bordee… și câte și mai câte. Vecinul său îl contrazicea cât putea el mai bine și înjura conducerea: niște tâmpiți, proști și depravați… corupție, reforma în învățământ…

Calea înapoi am petrecut-o în compania a doi omuleți care se reîntorceau din Italia acasă, în Dorohoi. „Foaie verde lobodă/ Toată lumea-i slobodă” cum zice frate-meu. Portocale și biscuiți pe care le-au împărțit cu mine… Erau atât de dragi unul altuia. Aș zice că trecuți de 35, ea mai puțin cruțată de timp compartiv cu el, dar n-aș putea zice că mai în vârstă. S-au întâlnit acolo și nu cred că au o relație oficială dar am văzut, în sfârșit, în acea zi, un cuplu fericit. De ziua tuturor îndrăgostiților am văzut un cuplu cu adevărat fericit. Sper că au ajuns cu bine. Doi oameni pozitivi, de-ar fi toată lumea așa ca ei.

Am întâlnit o femeie căreia i-aș da premiul Nobel pentru cât de bine își face meseria. Și încă reușește să-ți mai zâmbească, să-ți vorbească frumos, să fie amabilă…

Și ultimile amintiri: amintirea cornului cu ciocolată care se topea în gură și a unei cărți care am citit-o pe jumătate ca să omor timpul în tren. „Păcatele tinerețelor” (C.Negruzzi)- fatală cartea, prima carte pe care am luat-o la întâmplare de pe raft. „Au mai pățit-o și alții”, „Toderică”, „Zoe”… o recomand!

Ca toată lumea care se respectă ;), nu sărbătoresc nici un obicei importat de pe la vecini și străini.

Sfântul Valentin e o amintire pentru cei „deștepți” că au fost nesimțiți tot anul și nu au dăruit nici măcar o floare persoanelor iubite, așteptând ocazii speciale. Iar când în sfârșit s-a găsit o ocazie, cum ar fi asta, minoră, nu fac nici un gest pentru că se respectă și nu sărbătoresc toate tâmpeniile importate de pe la americani și vecini, e simplu.

O zi împlinită…