Arhive etichetă: călătorie

destinația Berlin… impresii după primul zbor

Cred că am avut cel mai frumos weekend de până atunci… și nu am exagerat deloc spunând aceste cuvinte.

Ne-am trezit într-o minunată zi și am ajuns la concluzia că trebuie să facem ceva. Și anume – că trebuie să cumpărăm biletele de avion. Prima surpriză a fost să nu găsesc nici un site românesc decent care să-mi ofere un bilet la un preț rezonabil, de agențiile de turism nici nu mai zic… e adevărat că am luat-o cam din scurt, dar totuși.

Am avut câte o escală tur-retur, biletul în cele din urmă a fost cumpărat de pe un site simpatic din Germania… de fapt asta și era destinația noastră… un weekend doar al nostru la Berlin.

Aveam emoții ca niciodată. Urma primul meu zbor cu avionul pe care probabil nu-l voi uita niciodată. Unii se țin de scaune la decolare, alții se roagă… eu am reacționat ciudat, dar atât de specific mie: aveam zămbetul până la urechi și-mi trăiam clipa, eram cu adevărat fericită savurând fiecare moment… cum accelerau motoarele, cum ne desprindeam de pământ, cum mă înfundam în scaun, cum mi se înfundau timpanele și nu mai auzeam nimic… am stat cu ochii lipiți de geam o bună parte din timp, făcând doar o mică pauză pentru a mă delecta cu o cafea destul de bunicică și cu un sendvici frumos ambalat. De acolo de sus mă tot uitam la norii de vată, la pământul îndepărtat, râuri, orașe… mă întrebam dacă mi-e frică și încercam să-mi dau seama ce simt cu adevărat. Nu-mi era frică… iar sentimentul îmi era cunoscut… în apă mă simt la fel – când înot nu-mi e frică de apă, chiar dacă la început nu puteam să înot…

WP_20150306_012

Cafeluța

WP_20150306_004

Norii de vată

WP_20150306_014 1

Pământul din depărtare

WP_20150306_011

Un alt avion în zare

Aeroport Otopeni, sala de așteptare

Aeroport Otopeni, sala de așteptare

weekend la Brașov (partea II)

Vremea a fost de partea noastră și de astă dată. Nu că nu mi-ar mai place vremea posomorâtă, cerul plin de nourași pufoși și cenușii care tot se zbuciumă, se amestecă și se destramă picătură cu picătură… dar pe ploaie nu prea ai cum să urci pe munte, cu siguranță. În acel weekend frumos al unui început de toamnă ne propuseserăm tocmai acest lucru, să urcăm pe munte, destinația – Vârful Tâmpa. Ne-am echipat frumos, de dimineață (adică între orele 9-10, să nu uităm că era weekend), am ajuns la poatele muntelui și de acolo am ales traseul cu marcajul galben, adică Banca lui Alesius – Treptele lui Gabony – Pajiștea Tâmpei – Vârful Tâmpa. Traseu de o dificultate mică spre medie, pe alocuri abrupt și cam pietros, deci fără o pereche de bocanci serioși în picioare nu prea ai ce face pe acolo.

Impresionant.

Brașov

Banca lui Alesius

Brașov

Treptele lui Gabony

Brașov

Spre vârful Tâmpa

Brașov

Imagine de pe Pajiștea Tâmpei

Din păcate nu s-a gândit nimeni să fixeze de-a lungul traseului coșuri sau pubele pentru colectarea deșeurilor. Pe alocuri sunt aruncate peturi, pungi de plastic… și când zic „pe alocuri” mă refer la locuri mai puțin accesibile omului de rând, unde doar alpiniștii, sau cel puțin oamenii dotați cu echipamente speciale de escaladat munții, ar putea ajunge (idee bună pentru organizarea „Let’s do it România” pentru alpiniști). Nu pot să mai zic ceva de responsabilitatea și conștiința (poate inexistente) a oamenilor care au aruncat acele deșeuri (depinde de educația fiecăruia, în definitiv). Pentru unii e prea greu să pui un pet proaspăt golit sau o pungă frumos în ghiozdan și să o arunci la primul coș de gunoi careți iese în cale…

Destinația finală, adică vârful Tâmpa, se află la o altitudine de peste 950 metri. Pe același traseu se ajunge și până la platforma / locul unde este fixată inscripția „BRAȘOV”. Imaginile sunt superbe și acolo.

Mai este un al doilea traseu cu marcaj roșu care duce prin serpentine și care, din câte am înțeles, se poate face și cu bicicleta (trebuie de încercat).

Ce dor mi-a fost de munte. Cred că n-aș da niciodată un concediu la mare pe o drumeție pe munte.

Am coborât cu telecabina și în câteva minute eram jos. Îmi amintesc de o femeie care-i zicea soțului și celor doi copii: „Am urcat câteva ore ca să coborâm în câteva minute…”. Probabil urcase pe al doilea traseu care este și mai lung.

Era ultima zi de Oktoberfest la Brașov. Am mers într-acolo mai mult ca să admirăm atmosfera, era ceva de necrezut – sute de oameni care cântau în cor, se veseleau și se simțeau bine pe fundalul muzicii adevărate (adică rock) și în compania prietenilor și apropiaților. Ne treceau fiorii…

Mai târziu am mers și am savurat câte o ciocolată caldă la KafePub (între timp deveniserăm clienți fideli ai localului). Ne-am mai plimbărit prin Centrul Vechi și ne-am trezit la un moment dat că se făcuse seara.

Ce repede trecuse weekend-ul! Da, timpul trece parcă mai repede chiar atunci când ți-e lumea mai dragă. Am rămas cu ceva chestii (gusturi, locuri, imagini, peisaje) de care cu siguranță am să-mi amintesc cu zâmbetul pe buze.

Și incă o dată Brașovul a reușit să mă impresioneze.

weekend la Brașov (partea I)

Sunt locuri pe lumea asta de care te îndrăgostești din prima, adică de la prima vedere. Dar sunt și unele locuri, ființe, oameni de care nu te poți îndrăgosti de la prima vedere, adică așa, ca-n adolescență, bezmetic și sălbatic, aproape din instinctul animalic în plină ascensiune (uneori prea timpuriu, alteori prea târziu)… La prima vedere te îndrăgostești deseori de aparențe. Poate că există și o a treia variantă/e, sau varianta în care nu te îndrăgostești deloc, care, de fapt, nu este variantă, ci probabilitate… dar eu cred că sunt doar două…

De regulă te îndrăgostești la momentul potrivit, atunci când îți vine și ție rânduiala, cum zicea bunică-mea. Da, totul se face la timpul lui, până și să înțelegi acest detaliu îți ia ceva timp.

După cum spuneam: sunt locuri de care te îndragăstești de la a doua vedere, de-a adevăratelea și pentru totdeauna, cu pasiune, dar totuși altfel – conștient.

„m-am îndrăgostit de el așa cum te fură somnul: încet… și cu desăvârșire”

Pentru mine unul dintre acele locuri este Brașovul. Știam că iubesc acel loc, acel oraș, acei oameni, pe când eram acolo, într-un weekend frumos de august, plin de verde și de nourași pufoși, care parcă mă așteptau încercând să mă ferească de caniculă. M-am îndrăgostit de la a doua vedere pentru că nu era prima mea vizită la Brașov, dar nu este nici cea din urmă, cu siguranță.

Am ajuns după prânz, pe când soarele mai era în zenit.

Întreaga după-amiază până seara târziu am colindat fiecare străduță. Ne-am plimbat cu autobuzul aducându-ne aminte de troleurile din copilărie. Pe alocuri aveai impresia că încă mai ești, sau ai revenit pentru câteva momente în copilărie…

Am ajuns la Cetățuia, fost turn de veghe / cetate / cazarmă / depozit, iar astăzi complex turistic cu specific medieval (din câte am înțeles – proprietate privată). Priveliștea de acolo, de sus, este impresionantă. Restaorantul este destul de bine întreținut, dar ceva parcă-i lipsește… Curtea cetății se poate vizita de către toți doritorii. Exact în momentul când intram noi, ieșea o pereche de proaspăt însurăței – vorbitori de limbă germană și engleză, pesemne nativi. Până-n vârful dealului este o scurtătură printre case vechi de secole, pe poteci înguste și șerpuite – să o căutați!

La Biserica Neagră am ajuns prea târziu ca să o mai pot vizita și nici a doua zi n-am făcut acest lucru. Am privit-o cu admirație din exterior. Mai multe despre comunitatea evanghelică liturană gășiți aici. Pentru cei care au plăcerea să o viziteze și din interior pot apela la serviciile unor ghizi care chiar știu meserie.

Până pe la miezul nopții am hoinărit prin Centrul Vechi. Am mai descoperit Poarta Șchei sau Ecaterina (nu sunt sigură care dintre ele), Sinagoga, Strada Sforii și un local foarte drăguț unde am băut o cafea bună de tot a doua zi dimineața – cred că filmulețul de mai jos vorbește de la sine.

A doua zi am urcat cu telecabina pe muntele Tâmpa și am rămas plăcut surprinsă de ce-mi vedeau ochii.

TampaCred că ne-ar trebui mai bine de o lună ca să descoperim, în mare măcar, orașul din Țara Bârsei.

Aștept cu nerăbdare următoarea vizită și vă îndemn să vizitați cu încredere Brașovul.

O zi pierdută în drum

atenție, a rezultat o postare kilometrică, cu lux de amănunte

Aventura mea a început la 8:00, când m-am trezit și mi-am dat seama că dormisem cu o oră mai mult decăt era stabilit. În acea dimineață urma să parcurg traseul Suceava-Iași-Ungheni-Chișinău cu mai multe tipuri de transport public: tren, autobuz, microbuz…  Nu am făcut nici o rezervare la nimic, așa că tot urma să fie spontan și imprevizibil, cum a și fost. M-am informat din timp de mersul trenurilor și eventualul orar al autobuzelor ca că am o schiță, în linii mari, a ceea ce urmează să fac.

La 9 și un sfert eram la gara feroviară. Mi-am luat bilet la trenul personal de la 9 și 24, cu reducere, deci clasa 2. Am urcat în primul vagon de clasa 2 unde mă aștepta prima surpriză, la o temperatură de -10°C frig, în cupeu cred că erau și mai puține. Acolo mai era o bătrânică, o doamnă și o domnișoară (care mai târziu s-a dovedit a fi tot doamnă, dar despre asta – aflați îndată). În câteva clipe după deraparea trenului, vine și controlorul. Ne vede pe noi două (adică pe mine și pe domnișoara) că murim de frig și ne zice să mergem într-un vagon de clasa  1, cică acolo este căldură. Și eu de unde ar fi trebuit să știu chestia asta, că în vagoanele de clasa 2 nu se dă căldură la mijloc de iarnă?! Cineva a făcut o economie absurdă cănd i-a trecut prin cap așa ceva! Bravo CFR! Evident că am acceptat, mi-am luat gheanta și am înaintat spre vagonul alăturat, de clasa 1. D-ra a venit după mine iar bătrânica și doamna au refuzat și au rămas acolo. (Aici țin să mulțumesc controlorului, mai sunt oameni pe lumea asta!)

Alt vagon, alte cupeuri. M-am băgat la un loc de lângă geam, așa fac de obicei, și lângă sursa de căldură. În cupeu erau doi domni, țărani de meserie, care au vorbit foarte insistent pe tema pomiculturii, procesului de selecție și de îngrijire a soiurilor de pomi fructiferi cât și a timpului de afară. Unul din ei avea fața cu trăsături destul de expresive care mi s-a întipărit în mine și ce-mi amintea foarte mult de Moromete din filmul cu acelaș nume. Mă dezmorțisei și eu puțin. Mai mult de o jumătate de ceas nu am făcut altceva decât să mă uit pe geam la operele de afară procreate de către regina iarnă și să mă las purtată de gânduri, fiind totodată prezentă și acolo unde eram. Peste 2 stații domnii au coborât. În cupeu s-a lăsat o liniște de mormânt. Era din ce în ce mai cald și la un moment dat am început să observ un fenomen destul de ciudat: în cupeu ningea! Fulgi mărunți veneau de undeva de sus, dinspre geam, cu toate că geamul părea închis ermetic, așa credeam eu. Cernea ușor peste tot.

În  timp ce urmăream eu ciudatul fenomen, observat doar de mine, în cupeu au mai întrat un domn și o doamnă, soț și soție, care îndată au spart liniștea ce devenise apăsătoare și plictisitoare. S-au făcut bine comozi, mai bine ca la ei acasă. Au vorbit cât au vorbit între ei, după care doamna a început să o ia la întrebări pe d-ra de vizavi. Începea să devină înteresant. De aici aflasem eu că domișoara care ne însoțește e doamnă. Plecase din țară de 3 ani, în Italia, Palermo, și peste câteva zile intenționa să plece iar. Făcuse 10 clase, avea doar 22 ani, era căsătorită și avea și un copil. Nu am mai aflat ce făcuse cu copilul după ce a plecat. Rămâne doar de ghicit. Acolo, în Italia, a lucrat la o fabrică de confecții, o fabrică de conserve, și când nu era sezonul, baruri si pizzerii. Remunerată decent, după cum zicea d-ra, până la 5€ per oră.

Era puțin agitată. Vorbea cu nerăbdare și o doză de dispreț în glas și se juca cu un telefon prăpădit care avea la tonul de apel o manea oribilă. Se vedea pe ea că își păstrează cu greu calmul, era superficială. Mai târziu ne mărturisise că nu-i plac deloc trenurile (călătorea pentru prima și ultima dată) și preferă maxi-taxi-urile. În Palermo închiriază o casă cu 350€/lună și este împreună cu soțul care lucrează în domeniul construcțiilor.

Eram un ascultător pasiv. Nu mă implicasem în discuție decât pe alocuri și cu replici scurte sau răspundeam strict la întrebările care îmi erau adresate. Domnișoara coborâse la următoarea stație, noi urma să mai mergem încă câteva.

Era suficient de cald, mi se părea chiar exagerat, ca să las tot ce putea fi lăsat din hainele de pe mine. Uite cum unii obțin totul și alții nimic, și în nici unul din cazuri nu e ok, ce face clasele din oameni 😀

Am început să vorbesc cu domnul pe temele pe care le dezbătuse soția sa anterior. Amândoi se dovediseră a fi foarte sociabili și receptivi, „vorbăreț” cum zicea dânsul. Ironia sorții, el fusese tot de câteva ori în Italia, în concedii, să lucreze la negru, ca tot omul care se respectă. Și dacă tot mergeam cu trenul, ne descriseră în detalii și culori prima sa călătorie cu avionul. Și acum zâmbesc când îmi aduc aminte. Pleca de fiecare dată la fratele său, stabilit acolo, care aranja din timp tot. „Dacă nu știi limba, ești pierdut. Concetățenii/țencele cu care vii te abandonează direct de la aeroport și refuză din start să te ejute cu ceva. Donne-le sunt întâlnite de către așazișii stăpâni cu mașini personale, suspecți care-ți trezesc doar semne de întrebare…” Lucrase la transportatul strugurilor. „Căram coșuri a câte 40 kg în spate, pe cărări înguste, la poalele munților pe un traseu de câteva sute de metri. Pe acele cărări nu poate trece mai mult nimic. La început se foloseau măgarii, acum localnicii au români.” Lucra de dimineața până seara târziu, de la 8 la 21 pentru 60€, o sumă de nimic, dar pe care uneori nu o poți avea având servici’ și lucrând la tine acasă. „D-ra a mințit, nu putea ea lua 5€ pe oră, mai cu seamă în regiunile de sud unde zicea că muncise. Iar munca în construcții nu mai este la fel de cerută pe piață ca mai înaionte, deci, soțul ei o duce la fel de prost. Oamenii pleacă și când văd ce muncă și în ce condiții o vor face, nu au curajul să se întoarcă doar de rușine. Lucrează pentru datorii. Fac o muncă de nimic acolo ca să se întoarcă acasă și să zică cu mândrie că muncesc în Italia…” De ce ne-a mințit d-ra, oameni străini care nici nu au reținut bine cum o cheamă (evident că nici nu s-a prezentat)?! E simplu… dar vă las pe voi să vă gândiți și să-mi ziceți.

Eu am fost întotdeauna de părerea că, dacă ai un servici’ bun, poți munci și acasă. Nu poate dura o veșnicie marea criză economică care în țările vestice nici nu se resimte. Iar brațe ieftine de muncă se vor căuta oricând. Și unde poți găsi resurse umane mai ieftine decât la noi?! Avem și oameni deștepți care pleacă pentru că acolo li se oferă totul, acum, nu în altă viață cum se întâmplă acasă. Oameni care se vând bine sau mai puțin, care fac trafic și renunță la valori, la patrie… Unde plecăm și unde vom ajunge?!

Călătoria mea spre Iași era de acum spre sfârșite. Mă despărțisem de soți, urându-ne sărbători fericite și un an nou mai bun.

La coborârea din tren, doi băieți cu care hoinărisem pe la Alba-Iulia anul trecut m-au determinat să-mi schimb traseul. Am luat-o spre autogară unde am aflat, spre marea mea uimire, că ruta pornește abia la 14:45 și nu era nici 13. Renunțasem și la tren și am luat-o spre Copou cu tranvaiul. Acuma să vă zic cum se prinde o ocazie (nu am știut înainte): scoți pașaportul albastru, adică îl faci vizibil că doar nu-ți este scris pe frunte că ești moldovean, și stai așa cu el la margine de drum. În 20 min am prins o mașină până la vamă. Nu am nimica cu Fuego, dar am avut onoarea să-i ascult glasul neîncetat, șoferul se dovedise a fi un fan de-al lui, ce nenorocire. De la Sculeni am luat un maxi-taxi spre Ungheni unde am și ajuns în mai puțin de o oră, cred. Iar la Ungheni a început distracția. Am luat un bilet la autocar pe care scria: pornirea 15:00, locul 10 (trebuie să subliniez că respectarea locului era obligatorie!). În realitate am decolat pe la 15 si 30 pentru ca șoferul, sau cine mai era pe acolo, să aștepte ca să se completeze toate locurile libere. Aici era frig de înghețau pietrele! (bine mai fusese în tren…). Am reușit să adorm și când m-am trezit eram pe loc, s-a stricat autocarul la mijloc de drum.

La Chișinău am ajuns cu întârziere. Încă puțin și pierdeam și ultima legătură spre casă. Tot atunci am avut marea surpriză să-mi revăd o fostă colegă și bună prietenă din ghimnaziu, o tipă la fel de nebună ca și mine cu care am pălăvrăgit despre tot și toate până acasă.

Uite așa! A fost o duminică frumoasă, cu un sfârșit tot atât de neprevăzut ca și începutul.