Arhive etichetă: destin

Poem edenic

„Când cade cerul pe pământ, din greu, peste măsură,
Ți se strecoară setea-n gând și vrei și tu o gură…”

E o zi în care dorul se măsoară în cuvinte,
în tăcere și răbdare, în aducerile-aminte,
Mulți căzut-au, mulți cădea-vor în prăpastia durerii
negăsind până la urmă pe pământ rostul plăcerii,
Cum e dat, e dat de veacuri – pe pământ să fie omul,
să se nască din durere, din țărână precum pomul,
Iar iubirea-i pătimașă să-l salveze de-un blestem,
Moștenit de la părinți-i, de demult, de prin Eden…
Acea dragoste curată care-n veci pe urma-i este
Despre-un prinț și o prințesă ce lua-s-or ca-n poveste.
Până-atunci e vreme multă, până-atunci e-o veșnicie,
Va trăi precum nebunul, va iubi… Așa să fie!

Spunem NU viselor!

Când ai așteptări de la ceva, când speri, când visezi… într-un final poți să obții (sau nu) ceea ce-ți dorești. Însă doar atunci când nu-ți faci iluzii, lași lucrurile să evolueze de la sine, nu-ți dorești ceva cu ardență, obții ceea ce nu ți-ai fi putut imagina vreodată – visul împlinit. Pare ciudat și încâlcit, dar, ironia sorții, așa este! Visul meu nu a fost să trec Prutul, dar l-am trecut. N-am visat că voi ajunge și mă voi închina la mormântul lui Ștefan cel Mare, că voi vedea cele mai frumoase mănăstiri din Moldova, voi explora Iașii și voi bate pasul pe drumurile Ipoteștiului lui Eminescu…

Nu am nici un regret. Nu risc să rămân decepționată. Pentru asta am făcut un mic sacrificiu: pur și simplu mi-am interzis să mai visez.

Am înțeles că chiar și ceea ce nu-ți dorești vei obține neapărat… cu timpul. Fiecare primește ce este al său după merit. Da, trebuie să muncești. Iar dacă ai făcut tot ce ți-a stat în puteri și nu ai obținut nimic, ai puțintică răbdare! În fiecare dimineață mă voi trezi uitând ce am visat toată noaptea și voi suride pentru că înainte mă așteaptă încă o zi frumoasă. Fiecare zi este una specială!

„Şi după un timp, omul învaţă că – daca e prea mult – până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori, şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţa, că într-adevăr e valoros, şi omul învaţă şi învaţă… şi cu fiece zi învaţă.” (Cu timpul – Jorge Luis Borges)

Tragedie fără început și fără sfârșit. Scurtă incursiune.

Unele lucruri se întâmplă pentru că așa și trebuie să se întâmple, altele – din greșeală, altele – din prostie sau plictiseală.

Destinul este neputința de a schimba ceva, se întâmplă cu sau fără aportul tău direct, de cele mai multe ori – fără. Greșeala este o eroare comisă conștient sau inconștient, prin lipsă de informație sau experiență, care putea fi evitată în alte condiții sau după un studiu mai amplu/aprofundat. Prostia este o greșeală (repetată sau știută), o eroare făcută conștient, cu cunoștință de cauză, uneori care urmărește și un anumit scop (absurd/stupid) bazat pe o logică irațională.
Mi-e așa o ciudă… vreau să țip, să plâng… să pot schimba cursul firesc al timpului ca să pot trece peste orice limite… vreau și nu pot nimic. Această neputință nu este legată de destin, ci de faptul că ți se dă o dată o singură șansă pe care o ratezi… poate din lipsă de maturitate, inconștient… nu știu. Dar totul se rezumă la „poate”. Nu poți schimba lumea, știu asta, dar când poți schimba măcar o parte din ea (spre bine) – trebuie să o faci!

Greșeala se iartă, prostia – niciodată!

Câtă putere și cum poate schimba un omuleț – alt omuleț. Cel mai dureros este atunci când îl schimbă distrugându-l, lăsându-i doar regrete, răni ce nu se vor cicatriza niciodată, ucide tot ce e mai bun și lasă doar ura, răutatea, ranchiuna… lasă gol, ucide sufletul. Aceste persoane se pot vindeca dar preferă să nu o facă niciodată până la capăt. Au o teamă enormă în ei că totul se va repeta, și întradevăr, totul se poate repeta. Aici intervine prostia, poți să faci cele mai grave prostii sub afect: conștient, voluntar, sub o clauză „nobilă” care se numește răzbunarea. Când nimic nu mai rămâne, se pare că nu mai contează… dar contează! Și lanțul continuă… poate cu un alt omuleț, poate nu.
Nu mai credem în nimeni și nimic.

Și de ce e așa…

Niciodată nu „trecem peste”. Adunăm prea multe și nu mai înțelegem de la ce a început, vedem doar cum se termină… e o tragedie fără început și fără sfârșit.

Iar folosind de fiecare dată verbul „a putea”, ne dăm seama că depinde și de noi, deci putem schimba ceva… vreau să cred asta.