Arhive etichetă: Eminescu

Iași – început și sfârșit de poveste #1

Începutul…

Într-o zi superbă de sâmbătă am decis că trebuie neapărat să merg la Iași. Deci, împreună cu un omuleț care avea să o facă pe ghidul toată ziua, am luat-o frumos spre gară. Acolo ne aștepta personalul desigur.

De ceva timp mi-am tot propus să vizitez mai în detalii acest oraș. Iași este un oraș, mai bine zis o adevărată reședință a timpului, ce păstrează numeroase, splendide clădiri din secole demult apuse. În cele ce urmează am făcut cunoștință cu câteva dintre ele. Am migrat din secol în secol, din an în an admirând aceste perle.

Traseul îl aveam conturat, dar cum nu sunt eu adepta înrăită a planurilor, l-am modificat rapid, luându-l de la coadă la cap, așa e mai frumos. Pentru început, ne-am îndreptat spre Universitate și legendara „Sală a pașilor pierduți”. Ghinion, nu era goală (ghinionul m-a urmărit de mai multe ori pe parcursul acelei zile). Prima dată când o văzusem era goală-goluță, auzeai ecoul pașilor tăi peste tot… doar când e goală o poți admira așa cum trebuie. Acum era plină cu elevi, profesori, spectatori, jurnaliști… am picat la o expoziție a liceelor. Frumos, dar asta ne-a silit să ne reținem foarte puțin aici.

A urmat Copoul. Acolo am revăzut bustul lui Grigore Vieru, Ion Creangă, teiul lui Eminescu… am recitit „Dorința”. Un peisaj superb. O atmosferă mirifică. Revin de fiecare dată aici cu emoții.

În Grădina Botanică am căutat cam un sfert de oră un izvor cu apă potabilă. Nu l-am găsit, evident. Mi-a lăsat o impresie dintre cele mai plăcute scurta și întâia plimbare prin grădină. Încercam involuntar să o compar cu cea de la Chișinău. Nu se compară. Trebuie văzute amândouă, credeți-mă.

Aproape toate băncile erau pline în cele două parcuri, semn că și-a intrat vara în drepturi. Mai erau și studioși care învățau pe acolo. Mă gândeam să fac o poză dar cum aș fi putut să le tulbur intimitatea 😉

Urma să mergem spre Bojdeuca lui Creangă. Nu știam sigur unde se află așa că, logic, am luat-o greșit. În drum am dat peste o mâță care făcea un adevărat spectacol tăvălindu-se pe jos. N-am să uit niciodată mâța aia cu ochii verzi.

Căsuța din Țicăul de Sus, mahala a Iașilor de odinioară, e exact așa cum mi-o imaginasem. A fost construită în1842. Ion Creangă a locuit și a scris aici în ultimii 18 ani din viață. Este primul muzeu memorial literar din România. Am revenit în secolul nouăsprezece pentru câteva clipe.

După care am revăzut Râpa Galbenă. Momentan, aici se pot închiria biciclete. „Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din targ”. Pentru a închiria o bicicletă, căci ăsta ne-a fost scopul, ar fi trebuit să așteptăm minimum o oră și să mă plimb doar două, așa că am preferat să-mi continui drumul, să investesc timpul ce-mi rămăsese mai cu tâlc. Dar ideea cu bicicletele și acum mi se pare genială. Eram cam nr 120 pe listă în ziua aia, vă dați seama?!. Oamenii chiar vin, iau biciclete, le aduc înapoi. Iar studenții le închiriază gratuit. Fenomenal. Bravo organizatorilor.

Următorul punct de atracție turistică este, cu siguranță, Catedrala Mitropolitană, momentan aflată în renovare. Nu-i nimic, am reușit s-o vizitez… schelele de afară nu conferă construcției un aspect tocmai plăcut ochilor, dar asta e, totul merge spre bine. Interiorul fascinează prin noblețe și grandoare. Frumos.

Printre altele, am aflat o chestie foarte înteresantă: în weekend, întreaga stradă Stefan cel Mare din Iași devine pietonală.

O plimbare de câteva minute spre nord, pe Bulevardul Ștefan cel Mare, ne-a dus la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, la fel, în renovare (asta am avut în vedere când am zis că ghinionul m-a mai urmat). Dimitrie Cantemir, învățat, diplomat și domnitor al Moldovei, este îngropat aici. Aici mai este înmormântat și Alexandru Ioan Cuza, domn ales al Principatelor Unite.

Infecție sentimentală

De ceva timp am urmărit pe câteva blog-uri si forum-uri discutându-se despre o temă căruia, inițial, nu i-am acordat prea multă atenție.  Am catalogat tema la clasa problemelor existențiale, la care niciodată nu se poate găsi o soluție… fiecare își are propria sa opinie la acest capitol și despre care se vorbește foarte mult în operele literare.

Banala problemă când survine o dispută între un bărbat și o femeie: bărbatul este un nesimțit, nu înțelege și nici nu încearcă să înțeleagă ce se petrece  în sufletul unei femei și femeia nu iubește niciodată precum iubește un bărbat, este rece, prea sentimentală și prea comună (cel mai strălucit exemplu:  Scrisoarea V de M. Eminescu ). Fiecare trăiește cu dreptatea sa dar nimeni nu are dreptate. Un bărbat este în măsură să înțeleagă o femeie, este o prostie că ea reprezintă o enigmă pentru el, ca și viceversa. În realitate, nu o/îl  înțelege din simplu’ orgoliu sau egoism exagerat. Nu poți iubi mai mult din moment ce iubești, cred eu! Intensitatea cu care simți nu poate depinde de sex, e absurd!

Întâmplarea a făcut ca, scotocind printre cărțile bibliotecii cu totul alte volume și alți autori ce mă interesau la moment, să dau peste romanul  „Nunta în cer” de Mircea Eliade. Este un roman psihologic. Il pot recomanda cu mare căldură oricui. E o poveste tristă, care mi-a lăsat un gust amar… dar mi-a placut enorm, mai ales pentru că, până la ultimul cuvințel, nu puteam ghici care va fi sfârșitul.

Ca să revenim la subiect, am scos cateva opinii generale din roman, care pot reprezenta cu ușurință părerile unui bărbat despre ceea ce numesc eu „infecție sentimentală”. Zic „infecție” pentru că mulți încearcă să se vindece/să evadeze, dar puțini reușesc… și cred că e cel mai frumos lucru care ți se poate întămpla vreodată.


[…] „Totul ar fi putut fi altfel. Gândul acesta m-a obsedat dintotdeauna: că toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut să nu fie deloc; că toate sunt întămplătoare pe lumea asta, fără nici o necesitate, fără nici o noimă…”

„Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignoranța căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezești că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări. ”

„Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de ușor să cunoști și să uiți un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezența ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu ființa aceasta frumoasă sau mai puțin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub același acoperământ, alături de tine zi după zi, zi și noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupra-mi? Cum m-ar fi turmentat prezența ei?… Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă și, fără voia ei, mă destramă și mă topește, până la descompunerea finală. De sfârțitul acesta nu scapă nici un bărbat…”

„N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor; nu privesc niciodată în felul ăsta o femeie. O privesc însă întotdeauna cu foarte multă bunăvoință și aștept să văd ce vrea sau ce are ea să îmi arate. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femeine arată, cu insistență, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care își subliniază contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit și judecat. Un bărbat care privește cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreție. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim așa cum vrea ea”

„De obicei, nu-mi plac oamenii triști: cu atât mai puțin femeile triste. Cei mai mulți din tre noi suferim de tristeți umilitoare, de ordin biologic sau psihologic. Suntem triști pentru că am ratat o afacere, pentru că nu ne funcționează ficatul sau pentru că am pierdut o noapte la chef sau în bibliotecă. Iar cu femeile, e și mai penibil. E ceva de duzină în cele mai multe tristeți feminine…”

„Am uitat demult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaților: să n-aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează mai îndelung prezența bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.”

„Ființa mea întreagă era inecată. Tot ce crezusem, mai înainte, despre dragoste, despre voluptate, despre libertate se dovedea acum puieril, superficial, aproape vulgar […] prezența aceea, de care mă temusem atât, pe care o știam macerată de piatra iadului, prezența femeii iubite-care este, pentru orice bărbat, demonie, dezagregare, risipire-am simțit-o, de astă dată, ca o împlinire îngerească a ființei mele… ” […]

„Nunta în cer” Mircea Eliade