Arhive etichetă: floare albastră

un nou început

Dacă v-a fost dor de mine, să știți că nu am dispărut nicăieri, sunt chiar aici. Și ca orice început după o pauză îndelungată, indiferență și uitare, voi veni cu ceva nou, și anume cu o nouă categorie care o voi redenumi generic „Memorii”. Aici voi înșira amintirile adevărate sau închipuite, cu lux de detalii sau vagi și seci, de un gri fără culoare… dar mărturisite chiar de Theia. Să lecturați cu plăcere și ne ma auzim cât de curând.

meta

Probabil totul se schimba la un moment dat… acest lucru este inevitabil: pantofii bootscu toc de 7cm se transforma in bocanci cu sireturi, alta garderoba, alt stil, parul odata prins cu un elastic la spate a devenit un par rebel, lipsa oricaror urme de produse cosmetice …  un calm ciudat pe care uneori nu-l poti controla si se transforma in furie, unele cuvinte spuse la intamplare… doar rabdarea e tot timpul aceeasi, pacat ca nu persista mai mult, adica o vesnicie. Astept primavara… vreau o schimbare… om mai statornic si mai sedentar veti intalni mai rar, dar oricum totul se schimba la un moment dat… trebuie sa astepti doar acel moment, sa ai rabdare.

urmeaza o melodie pe care am ascultat-o de nu mai stiu cate ori azi, este una din optiunile pe care o poti alege o data cu schimbarea… sau te poate alege, fiecare cu norocul sau cum s-ar spune… sunt trista azi

inspirație

De câte ori am stat pustie în fața unei albe foi,

Plin sufletul mi-era de tine și de al dragostei fiori…

Tu m-ai făcut să uit de mine, un șubred vis de catifea

A împletit a ta ființă de rătăcita fire-a mea…

Printre năluci nălucă fost-am și-am bântuit pe nicăieri,

Iar inima-mi era de gheață atâtea nopți, atâtea veri;

Tu m-ai salvat și-n clipa-n care am început să te iubesc,

Abia atunci datu-mi-am seama că mai respir, că mai trăiesc…

De-atunci și foi lăsat-am goale să scrie-n ele cine-o vrea,

Căci viața-mi este poezie, cuprinsă de iubirea ta.

 

 

pentru tine

de la început voit-am să-ți vorbesc de început,
începutul?! de-l știu oare, nu ți-am spus, nu l-am știut,
viața mea de vise plină, cum a fost, să-ți povestesc,
ți-am șoptit-o la ureche și-am uitat că mai trăiesc

te-ai pierdut, nălucă vie, Soarele când a apus
mi-a luat vise, speranțe… dor, regrete, tu te-ai dus
și s-a stins iubirea noastră cum moare pe cer o stea,
cum în grabă se topește și întâiul fulg de nea.
eu muream de venea seara, poate de n-ai fi trăit
nu vedeam lumina zilei, nimeni nu te-ar fi iubit,
poate mă nășteam ființă, neființă, un fior
ce-l purta o copiliță unui prinț ducându-i dor,
poate eram o petală dintr-o floare, pe câmpii,
sau un strop de rouă rece pe-o frunză de păpădii…
tu te-ai dus iar eu rămas-am pe-un pământ atât de greu
ce-mi stătea pe tâmple fraged ca un fiu de Dumnezeu,
mă-ngropa pământul jilav cu-al său așternut posac,
uitam tot, viața, trecutul, ce-am făcut și ce-am să fac.
„cum să mai trăiesc, iubire, dacă tu ești viața mea?!”
îmi ziceam ades în vise, toată noaptea-mi erai stea,
te visam viu și cuminte cum cu ochii m-alintai,
mă chemai să vin la tine și în brațe mă strângeai.
cum albastrul ne îmbată cu un iz dulce de cer
gândul meu zbura la tine, mă-mbăta-n al său eter…
dar sunt singură… făptură ce visează infinit,
sunt doar eu și-al meu pustiul… ah, ce dor nemărginit
dimineață ce venit-ai, la ce chin m-ai condamnat
m-am trezit parcă-n neștire, m-am trezit, m-am deșteptat
într-un așternut, în noapte în alt pat… tu nu erai
căci erai doar vis, iubire, nu puteai fi, nu puteai!

parcul este gol, omătul l-a-mbrăcat în pene mii,
fulgii mari tot zboară-zboară, un joc vesel de copii
și ce iarnă minunată, ce covor frumos de-argint
se-așternuse-n al meu suflet și pe-acest sfințit pământ
destrămare,  nostalgie, animtiri și univers,
o viață, două destine… proză, poezie, vers,
au făcut mormânt din mine, au făcut trecut din noi…
este toamna, pe-nserate… mai ții minte? și cad ploi.

punct și de la capăt

18.03

inspirat dintr-un film. nu are nici o legătură cu realitatea mea

“dragul meu,
prima dată scriu așa prostii. de fapt, nu, prima dată scriu despre prostii de importanță majoră… la urma urmei, nu tot ce faci este prostie. pentru mine și un lucru nesemnificativ se încadrează în această categorie, adică nimicuri, dar uneori aceste nimicuri mai și dor. când dor-au importanță…”

scrisoarea-ți tremură în mâini. amețești citind-o… e scrisul ei, adoratul ei scris: rotund, citeț, mărunt… lăsat parcă în mare grabă. ți se taie răsuflarea…
vrei să uiți, să uiți și nu-ți iese nimic. cu cât mai mult ți-o dorești, cu atât ți se pare că trecutul reânvie… ai încercat deacum tot, nimic nu merge.
ai iubit. nu te poți resemna cu gândul că gata, s-a terminat. știi de ce dar mai cauți explicații, raționamente, ce ai făcut rău, de ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat. n-ai putut-o lăsa să plece. ea oricum a plecat, dar nu și din inima ta. o mai ai acolo și orice ce i-a aparținut sau a avut tangențe cu ea, ți-o readuce iar alături, îi simți din nou prezența. cifre, zile din calendar, culori, cuvinte, melodii… amintiri. ți-i atât de dor. vezi părți din ea în altele… doar ea e un întreg pe care nu-l vei mai avea niciodată. nu o poți ierta…
este primul omuleț de care te-ai îndrăgostit atât de mult, bolnăvicios, cu adevărat. nu te credeai în stare. prima dată când i-ai mărturisit ei: „te iubesc”…prima dată.
îți aparținea doar ție, așa credeai tu, cu trup și suflet, și nu te-ar fi putut trăda niciodată… pentru că doar era o parte din tine.
mă trec furnici, cum ai putut iubi așa…
nu ți-a rămas altceva decât să înlocuiești dragostea cu ura, tot atât de puternică… să iubești totodată și să suferi încă în tăcere, fără să vrei.
nu mai știi ce te poate salva. cine, cine, cine???
a trecut atâta timp și tu nu poți uita… ai iubit, în cazul de față dragostea nu te-a salvat… ai iubit.

„…ascultă-mă, lasă-mă să plec, trebuie să plec din inima și din viața ta. lasă-mă…
știu că nu mă vei ierta niciodată. te-am iubit. chiar dacă nu poți, iartă-mă.
sunt fericită. vreau să te știu și pe tine fericit. trebuie să mă uiți. nu te mai chinui cu întrebări. așa a fost să fie.
drumurile noastre nu se vor intersecta mai mult…

adio.”

19.03

20.03

…pur și simplu, e complicat.
uneori pare chiar stupid, m-am condamnat.