Arhive etichetă: Iasi

Iași – început și sfârșit de poveste #2

Cea mai impunătoare clădire a Iașiului este, fără doar și poate, Palatul Culturii din 1925, construit într-un stil neogotic flamboaint de către arhitectorul român I.D.Berindei (inspidat de Hotel de Ville din Paris). Construit pentru a adăposti consiliul orășenesc al tribunalului și transformat în spital militar în timpul Primului Război Mondial, în prezent, incinta Palatului adăpostește 4 muzee (Istorie, Artă, Etnografie, al Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu”). Nu am vizitat nici unul, accesul turiștilor este permis doar pentru prima sală… și acolo merg lucrări de renovare care sper să se finiseze mai devreme sau mai târziu.

O biserica din cărămidă, aflată în apropierea Palatului, este Biserica Sf. Nicolae Domnesc. Este restaurată la inițiativa lui Carol I în sec XIX și reprezintă o biserică medievală, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Când am ajuns eu acolo se celebra o cununie. Vă spun sincer, în acea zi, pe la câte biserici am fost, am avut norocul să asist în jur la vreo 5 cununii religioase. N-am mai pățit așa ceva. Zi frumoasă, oameni frumoși, doar știam că în cele mai multe cazuri mirii aleg să sărbătorească oficializarea relațiilor toamna, atunci când se numără bobocii (părerea mea subiectivă).

Vizavi se află Casa Dosoftei, o clădire frumoasă din piatră. Datează din 1679 și inițial era parte din curtea domnească a Iașilor. În prezent aici se află Secția de Literatură Română Veche (o colecție de manuscrise religioase, icoane, literatură română dinainte de 1830). Nu am ratat ocazia de a o vizita.

Pe strada Cuza Vodă nr.51 se înalță spectaculoasa Mănăstire Golia, construită la 1546 pe timpul lui Vasile Lupu.

A urmat Biserica Bărboi peste care am dat din întâmplare, turnul clopotniței mi-a atras atenția. Este construită în anii 1841-1844, pe locul unei biserici a vornicului Ursu Bărboi în perioada 1613-1615. Probabil de aici vine și numele. Turnul clopotniță datează din perioada 1726-1733.

Unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult evreiești din România este Sinagoga Mare, întemeiată în 1670-1671, reconstruită în secolul al XVIII-lea și restaurată în anii 1970. Este recunoscută ca prima sinagogă din România. În prezent necesită o cât mai grabnică restaurare și conservare. Cu toate că este inclusă în Programul Național de Restaurare din anul 2006, lucrările nu par a fi îcepute… schelele stau de mult timp neatinse.

Cam într-o stare similară se află și Biserica „Sf. Sava”. Aici crește iarbă pe acoperiș, dar lucrările sunt cât de cât urnite din loc. Nu se știe însă exact data finisării acestor lucrări.

Biserica Armenească (Armeană) de la începutul secolului al XIX-lea era închisă pentru vizitarea turiștilor. Nu am mai reușit să o vizitez, se făcuse seara. Cimitirul bisericii este fără îndoială atracția principală: se crede că pietrele de mormânt de lângă gard datează din secolul al XIV-lea. Inițial pietrele erau așezate orizontal, șanțurile scobite pe suprafața lor aveau menirea să adune apa de ploaie ca să poată bea păsările, aplecându-și capul ca într-o rugăciune – o fermecătoare dovadă a influențelor orientale asupra creștinității.

Dacă mergi din centru spre periferie sau dintr-o parte a Iașilor în alta, ai impresia că ești în cu totul alt oraș sau poate în alt secol. Diferențele îți sar în ochi: de la elegant la vulgar, șters sau de la nou la vechi, lăsat la voia sorții, părăginit.

Am văzut orașul altfel, mai în profunzime, diferit de cum îl știam până atunci. Mi-am mai transformat un vis în realitate. Este un oraș special în care, cu siguranță, ai ce vizita. Ce să zic, m-am îndrăgostit.

Iar sfârșitul de poveste a fost Gara, încă o clădire cu o arhitectură deosebită – monument istoric ce datează din 1870. Când treceți pe acolo data viitoare să știți pe unde călcați.

Am urcat în tren și am revenit acasă.

(toate pozele le puteți vedea aici)

Iași – început și sfârșit de poveste #1

Începutul…

Într-o zi superbă de sâmbătă am decis că trebuie neapărat să merg la Iași. Deci, împreună cu un omuleț care avea să o facă pe ghidul toată ziua, am luat-o frumos spre gară. Acolo ne aștepta personalul desigur.

De ceva timp mi-am tot propus să vizitez mai în detalii acest oraș. Iași este un oraș, mai bine zis o adevărată reședință a timpului, ce păstrează numeroase, splendide clădiri din secole demult apuse. În cele ce urmează am făcut cunoștință cu câteva dintre ele. Am migrat din secol în secol, din an în an admirând aceste perle.

Traseul îl aveam conturat, dar cum nu sunt eu adepta înrăită a planurilor, l-am modificat rapid, luându-l de la coadă la cap, așa e mai frumos. Pentru început, ne-am îndreptat spre Universitate și legendara „Sală a pașilor pierduți”. Ghinion, nu era goală (ghinionul m-a urmărit de mai multe ori pe parcursul acelei zile). Prima dată când o văzusem era goală-goluță, auzeai ecoul pașilor tăi peste tot… doar când e goală o poți admira așa cum trebuie. Acum era plină cu elevi, profesori, spectatori, jurnaliști… am picat la o expoziție a liceelor. Frumos, dar asta ne-a silit să ne reținem foarte puțin aici.

A urmat Copoul. Acolo am revăzut bustul lui Grigore Vieru, Ion Creangă, teiul lui Eminescu… am recitit „Dorința”. Un peisaj superb. O atmosferă mirifică. Revin de fiecare dată aici cu emoții.

În Grădina Botanică am căutat cam un sfert de oră un izvor cu apă potabilă. Nu l-am găsit, evident. Mi-a lăsat o impresie dintre cele mai plăcute scurta și întâia plimbare prin grădină. Încercam involuntar să o compar cu cea de la Chișinău. Nu se compară. Trebuie văzute amândouă, credeți-mă.

Aproape toate băncile erau pline în cele două parcuri, semn că și-a intrat vara în drepturi. Mai erau și studioși care învățau pe acolo. Mă gândeam să fac o poză dar cum aș fi putut să le tulbur intimitatea 😉

Urma să mergem spre Bojdeuca lui Creangă. Nu știam sigur unde se află așa că, logic, am luat-o greșit. În drum am dat peste o mâță care făcea un adevărat spectacol tăvălindu-se pe jos. N-am să uit niciodată mâța aia cu ochii verzi.

Căsuța din Țicăul de Sus, mahala a Iașilor de odinioară, e exact așa cum mi-o imaginasem. A fost construită în1842. Ion Creangă a locuit și a scris aici în ultimii 18 ani din viață. Este primul muzeu memorial literar din România. Am revenit în secolul nouăsprezece pentru câteva clipe.

După care am revăzut Râpa Galbenă. Momentan, aici se pot închiria biciclete. „Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din targ”. Pentru a închiria o bicicletă, căci ăsta ne-a fost scopul, ar fi trebuit să așteptăm minimum o oră și să mă plimb doar două, așa că am preferat să-mi continui drumul, să investesc timpul ce-mi rămăsese mai cu tâlc. Dar ideea cu bicicletele și acum mi se pare genială. Eram cam nr 120 pe listă în ziua aia, vă dați seama?!. Oamenii chiar vin, iau biciclete, le aduc înapoi. Iar studenții le închiriază gratuit. Fenomenal. Bravo organizatorilor.

Următorul punct de atracție turistică este, cu siguranță, Catedrala Mitropolitană, momentan aflată în renovare. Nu-i nimic, am reușit s-o vizitez… schelele de afară nu conferă construcției un aspect tocmai plăcut ochilor, dar asta e, totul merge spre bine. Interiorul fascinează prin noblețe și grandoare. Frumos.

Printre altele, am aflat o chestie foarte înteresantă: în weekend, întreaga stradă Stefan cel Mare din Iași devine pietonală.

O plimbare de câteva minute spre nord, pe Bulevardul Ștefan cel Mare, ne-a dus la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, la fel, în renovare (asta am avut în vedere când am zis că ghinionul m-a mai urmat). Dimitrie Cantemir, învățat, diplomat și domnitor al Moldovei, este îngropat aici. Aici mai este înmormântat și Alexandru Ioan Cuza, domn ales al Principatelor Unite.

O zi pierdută în drum

atenție, a rezultat o postare kilometrică, cu lux de amănunte

Aventura mea a început la 8:00, când m-am trezit și mi-am dat seama că dormisem cu o oră mai mult decăt era stabilit. În acea dimineață urma să parcurg traseul Suceava-Iași-Ungheni-Chișinău cu mai multe tipuri de transport public: tren, autobuz, microbuz…  Nu am făcut nici o rezervare la nimic, așa că tot urma să fie spontan și imprevizibil, cum a și fost. M-am informat din timp de mersul trenurilor și eventualul orar al autobuzelor ca că am o schiță, în linii mari, a ceea ce urmează să fac.

La 9 și un sfert eram la gara feroviară. Mi-am luat bilet la trenul personal de la 9 și 24, cu reducere, deci clasa 2. Am urcat în primul vagon de clasa 2 unde mă aștepta prima surpriză, la o temperatură de -10°C frig, în cupeu cred că erau și mai puține. Acolo mai era o bătrânică, o doamnă și o domnișoară (care mai târziu s-a dovedit a fi tot doamnă, dar despre asta – aflați îndată). În câteva clipe după deraparea trenului, vine și controlorul. Ne vede pe noi două (adică pe mine și pe domnișoara) că murim de frig și ne zice să mergem într-un vagon de clasa  1, cică acolo este căldură. Și eu de unde ar fi trebuit să știu chestia asta, că în vagoanele de clasa 2 nu se dă căldură la mijloc de iarnă?! Cineva a făcut o economie absurdă cănd i-a trecut prin cap așa ceva! Bravo CFR! Evident că am acceptat, mi-am luat gheanta și am înaintat spre vagonul alăturat, de clasa 1. D-ra a venit după mine iar bătrânica și doamna au refuzat și au rămas acolo. (Aici țin să mulțumesc controlorului, mai sunt oameni pe lumea asta!)

Alt vagon, alte cupeuri. M-am băgat la un loc de lângă geam, așa fac de obicei, și lângă sursa de căldură. În cupeu erau doi domni, țărani de meserie, care au vorbit foarte insistent pe tema pomiculturii, procesului de selecție și de îngrijire a soiurilor de pomi fructiferi cât și a timpului de afară. Unul din ei avea fața cu trăsături destul de expresive care mi s-a întipărit în mine și ce-mi amintea foarte mult de Moromete din filmul cu acelaș nume. Mă dezmorțisei și eu puțin. Mai mult de o jumătate de ceas nu am făcut altceva decât să mă uit pe geam la operele de afară procreate de către regina iarnă și să mă las purtată de gânduri, fiind totodată prezentă și acolo unde eram. Peste 2 stații domnii au coborât. În cupeu s-a lăsat o liniște de mormânt. Era din ce în ce mai cald și la un moment dat am început să observ un fenomen destul de ciudat: în cupeu ningea! Fulgi mărunți veneau de undeva de sus, dinspre geam, cu toate că geamul părea închis ermetic, așa credeam eu. Cernea ușor peste tot.

În  timp ce urmăream eu ciudatul fenomen, observat doar de mine, în cupeu au mai întrat un domn și o doamnă, soț și soție, care îndată au spart liniștea ce devenise apăsătoare și plictisitoare. S-au făcut bine comozi, mai bine ca la ei acasă. Au vorbit cât au vorbit între ei, după care doamna a început să o ia la întrebări pe d-ra de vizavi. Începea să devină înteresant. De aici aflasem eu că domișoara care ne însoțește e doamnă. Plecase din țară de 3 ani, în Italia, Palermo, și peste câteva zile intenționa să plece iar. Făcuse 10 clase, avea doar 22 ani, era căsătorită și avea și un copil. Nu am mai aflat ce făcuse cu copilul după ce a plecat. Rămâne doar de ghicit. Acolo, în Italia, a lucrat la o fabrică de confecții, o fabrică de conserve, și când nu era sezonul, baruri si pizzerii. Remunerată decent, după cum zicea d-ra, până la 5€ per oră.

Era puțin agitată. Vorbea cu nerăbdare și o doză de dispreț în glas și se juca cu un telefon prăpădit care avea la tonul de apel o manea oribilă. Se vedea pe ea că își păstrează cu greu calmul, era superficială. Mai târziu ne mărturisise că nu-i plac deloc trenurile (călătorea pentru prima și ultima dată) și preferă maxi-taxi-urile. În Palermo închiriază o casă cu 350€/lună și este împreună cu soțul care lucrează în domeniul construcțiilor.

Eram un ascultător pasiv. Nu mă implicasem în discuție decât pe alocuri și cu replici scurte sau răspundeam strict la întrebările care îmi erau adresate. Domnișoara coborâse la următoarea stație, noi urma să mai mergem încă câteva.

Era suficient de cald, mi se părea chiar exagerat, ca să las tot ce putea fi lăsat din hainele de pe mine. Uite cum unii obțin totul și alții nimic, și în nici unul din cazuri nu e ok, ce face clasele din oameni 😀

Am început să vorbesc cu domnul pe temele pe care le dezbătuse soția sa anterior. Amândoi se dovediseră a fi foarte sociabili și receptivi, „vorbăreț” cum zicea dânsul. Ironia sorții, el fusese tot de câteva ori în Italia, în concedii, să lucreze la negru, ca tot omul care se respectă. Și dacă tot mergeam cu trenul, ne descriseră în detalii și culori prima sa călătorie cu avionul. Și acum zâmbesc când îmi aduc aminte. Pleca de fiecare dată la fratele său, stabilit acolo, care aranja din timp tot. „Dacă nu știi limba, ești pierdut. Concetățenii/țencele cu care vii te abandonează direct de la aeroport și refuză din start să te ejute cu ceva. Donne-le sunt întâlnite de către așazișii stăpâni cu mașini personale, suspecți care-ți trezesc doar semne de întrebare…” Lucrase la transportatul strugurilor. „Căram coșuri a câte 40 kg în spate, pe cărări înguste, la poalele munților pe un traseu de câteva sute de metri. Pe acele cărări nu poate trece mai mult nimic. La început se foloseau măgarii, acum localnicii au români.” Lucra de dimineața până seara târziu, de la 8 la 21 pentru 60€, o sumă de nimic, dar pe care uneori nu o poți avea având servici’ și lucrând la tine acasă. „D-ra a mințit, nu putea ea lua 5€ pe oră, mai cu seamă în regiunile de sud unde zicea că muncise. Iar munca în construcții nu mai este la fel de cerută pe piață ca mai înaionte, deci, soțul ei o duce la fel de prost. Oamenii pleacă și când văd ce muncă și în ce condiții o vor face, nu au curajul să se întoarcă doar de rușine. Lucrează pentru datorii. Fac o muncă de nimic acolo ca să se întoarcă acasă și să zică cu mândrie că muncesc în Italia…” De ce ne-a mințit d-ra, oameni străini care nici nu au reținut bine cum o cheamă (evident că nici nu s-a prezentat)?! E simplu… dar vă las pe voi să vă gândiți și să-mi ziceți.

Eu am fost întotdeauna de părerea că, dacă ai un servici’ bun, poți munci și acasă. Nu poate dura o veșnicie marea criză economică care în țările vestice nici nu se resimte. Iar brațe ieftine de muncă se vor căuta oricând. Și unde poți găsi resurse umane mai ieftine decât la noi?! Avem și oameni deștepți care pleacă pentru că acolo li se oferă totul, acum, nu în altă viață cum se întâmplă acasă. Oameni care se vând bine sau mai puțin, care fac trafic și renunță la valori, la patrie… Unde plecăm și unde vom ajunge?!

Călătoria mea spre Iași era de acum spre sfârșite. Mă despărțisem de soți, urându-ne sărbători fericite și un an nou mai bun.

La coborârea din tren, doi băieți cu care hoinărisem pe la Alba-Iulia anul trecut m-au determinat să-mi schimb traseul. Am luat-o spre autogară unde am aflat, spre marea mea uimire, că ruta pornește abia la 14:45 și nu era nici 13. Renunțasem și la tren și am luat-o spre Copou cu tranvaiul. Acuma să vă zic cum se prinde o ocazie (nu am știut înainte): scoți pașaportul albastru, adică îl faci vizibil că doar nu-ți este scris pe frunte că ești moldovean, și stai așa cu el la margine de drum. În 20 min am prins o mașină până la vamă. Nu am nimica cu Fuego, dar am avut onoarea să-i ascult glasul neîncetat, șoferul se dovedise a fi un fan de-al lui, ce nenorocire. De la Sculeni am luat un maxi-taxi spre Ungheni unde am și ajuns în mai puțin de o oră, cred. Iar la Ungheni a început distracția. Am luat un bilet la autocar pe care scria: pornirea 15:00, locul 10 (trebuie să subliniez că respectarea locului era obligatorie!). În realitate am decolat pe la 15 si 30 pentru ca șoferul, sau cine mai era pe acolo, să aștepte ca să se completeze toate locurile libere. Aici era frig de înghețau pietrele! (bine mai fusese în tren…). Am reușit să adorm și când m-am trezit eram pe loc, s-a stricat autocarul la mijloc de drum.

La Chișinău am ajuns cu întârziere. Încă puțin și pierdeam și ultima legătură spre casă. Tot atunci am avut marea surpriză să-mi revăd o fostă colegă și bună prietenă din ghimnaziu, o tipă la fel de nebună ca și mine cu care am pălăvrăgit despre tot și toate până acasă.

Uite așa! A fost o duminică frumoasă, cu un sfârșit tot atât de neprevăzut ca și începutul.

Amintiri #2

28 noiembrie 2010, două ore în inima Iașilor. Iată ce am apucat să văd…

.

Statuia lui Mihai Eminescu

străzi

M. Eminescu

„Dorința”

Statuia lui Grigore Vieru

„Sala Pașilor Pierduți”

Extrem de puțin timp pentru o vizită in detalii… dar voi reveni, cu siguranță, si voi lua si un aparat foto.