Arhive etichetă: om

meta

Probabil totul se schimba la un moment dat… acest lucru este inevitabil: pantofii bootscu toc de 7cm se transforma in bocanci cu sireturi, alta garderoba, alt stil, parul odata prins cu un elastic la spate a devenit un par rebel, lipsa oricaror urme de produse cosmetice …  un calm ciudat pe care uneori nu-l poti controla si se transforma in furie, unele cuvinte spuse la intamplare… doar rabdarea e tot timpul aceeasi, pacat ca nu persista mai mult, adica o vesnicie. Astept primavara… vreau o schimbare… om mai statornic si mai sedentar veti intalni mai rar, dar oricum totul se schimba la un moment dat… trebuie sa astepti doar acel moment, sa ai rabdare.

urmeaza o melodie pe care am ascultat-o de nu mai stiu cate ori azi, este una din optiunile pe care o poti alege o data cu schimbarea… sau te poate alege, fiecare cu norocul sau cum s-ar spune… sunt trista azi

Anunțuri

timpul

Teoretic timpul nu există, se zice că noi singuri ne măsurăm destrămarea, că fiecare clipă este echivalentul infinitului la fel cum este și o fracțiune de secundă. Noi trăim cu trecutul, care face parte din prezentul nostru, care, la rândul lui este o parte dintr-un viitor apropiat.

Cât de puțin și cât de mult ne poate oferi timpul… nu este atunci când îl vrem mai mult, în schimb reușește să spulbere exact ce trebuie să uităm – un preț infim pentru un tratament pe nume uitare.

Stau și mă gândesc câteodată… unii oameni nici n-au fost în viața noastră, au fost uitați cu desăvârșire, prezența lor a fost inutilă.

„salut. ai chef să ieșim la o cafea în seara asta?”

„numărul tău nu-mi este cunoscut. nu știu cine ești…”

ba da, știu, unul din cei câteva miliarde de străini de pe fața pământului, nimic mai mult.

incredibil… și au trecut trei ani…

de ce mor iubirile?!

Cineva a căutat cu insistență răspunsul la această întrebare… aici, pe blog. Bună întrebare!

De ce mor iubirile… poate că moare atunci când nu crezi suficient de mult în ea, ca în povestea lui Peter Pen, dacă nu crezi, nu ai cum să zbori… și se mai stinge o zână. Sau poate pentru că cineva a greșit… sau poate… sau poate…

Adevăratele iubiri nu vor muri niciodată!

despre fericire

putem vorbi într-un continuu neastâmpăr despre lucruri cu o încărcătură emoțională deosebită… dar prefer să nu vorbesc deloc, prefer doar să simt, să savurez fiecare clipă, să o sorb cu o sete sălbatică… cred că din acest motiv se zice că marele creații niciodată nu au fost scrise/realizate de către oamenii fericiți, în timp ce se aflau în al nouălea cer, poate, ele fiind scrise de acei ce au gustat din fericire, dar au pierdut-o pe undeva… cine știe, ca o amprentă, ca o amintire.
se zice că fericirea nu dureză. de ce?! cine-a zis asta?! eu cred că durează! și am atâtea exemple ce confirmă acest fapt.
uneori mi-e frică să nu o pierd… cu toate că sunt conștientă de faptul că nu o voi pierde atâta timp cât se va zbate inima-n piept. mi-e frică să nu o pierd și eu printre rânduri, să nu o deochii cumva, să nu menesc… cum aș putea să o pierd când nici măcar nu-mi aparține. este un dar și o binecuvântare pe care-l primesti si pe care urmeaza sa-l faci.

Fericirea care nu dureaza, nu e fericire – e un mizerabil stupefiant.” Camil Petrescu

naiv

și azi mai ești penal romantic ce crede încă în minuni,

în jurul tău se țese intrigi și lumea-i plină de minciuni,

crezi în iubire, în dreptate… ce prost mai ești și ce tâmpit…

și doare, doare tot mai tare, un suflet de erou rănit!

revino-ți, azi nu e ca mâine cum nu va fi nici mâine ieri!

te pleacă, rob al neputinței și al eternelor plăceri,

revino-ți, ești marionetă, ești un copil al nimănui

când crezi în vorbe, nu în fapte, prieten ești al nu știu cui…

sunt dur zicându-ți aste vorbe, amice, ce pot altceva

decât să-ți spun la încheiere: iubirea nu te va salva!

Spunem NU viselor!

Când ai așteptări de la ceva, când speri, când visezi… într-un final poți să obții (sau nu) ceea ce-ți dorești. Însă doar atunci când nu-ți faci iluzii, lași lucrurile să evolueze de la sine, nu-ți dorești ceva cu ardență, obții ceea ce nu ți-ai fi putut imagina vreodată – visul împlinit. Pare ciudat și încâlcit, dar, ironia sorții, așa este! Visul meu nu a fost să trec Prutul, dar l-am trecut. N-am visat că voi ajunge și mă voi închina la mormântul lui Ștefan cel Mare, că voi vedea cele mai frumoase mănăstiri din Moldova, voi explora Iașii și voi bate pasul pe drumurile Ipoteștiului lui Eminescu…

Nu am nici un regret. Nu risc să rămân decepționată. Pentru asta am făcut un mic sacrificiu: pur și simplu mi-am interzis să mai visez.

Am înțeles că chiar și ceea ce nu-ți dorești vei obține neapărat… cu timpul. Fiecare primește ce este al său după merit. Da, trebuie să muncești. Iar dacă ai făcut tot ce ți-a stat în puteri și nu ai obținut nimic, ai puțintică răbdare! În fiecare dimineață mă voi trezi uitând ce am visat toată noaptea și voi suride pentru că înainte mă așteaptă încă o zi frumoasă. Fiecare zi este una specială!

„Şi după un timp, omul învaţă că – daca e prea mult – până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori, şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţa, că într-adevăr e valoros, şi omul învaţă şi învaţă… şi cu fiece zi învaţă.” (Cu timpul – Jorge Luis Borges)

Cum e să fii…

Scriu despre lucruri mai personale… „îi bun!” cum zice o vorbă din popor.

Totul a început cu o declarație care m-a lăsat pentru câteva secunde fără cuvinte.  Vorbind cu un băiat de una, de alta, acesta-mi zice la un moment dat că „sunt prea perfectă. Sunt persoane care ar încerca să mă cunoască mai bine, să vorbească cu mine, dar perfecțiunea mea îi oprește…” ete na! De când adică a fi bun, a fi „perfect” cum zice băiatu’, este un defect?!

Ei bine, să abordăm problema din alt unghi de vedere. Când abia începem să cunoaștem pe cineva, mai întâi se zice că ne formăm o imagine, după care, indiferent cum procedăm mai departe, imaginea lucrează pentru noi. Cam așa e și aici, nu contează, sunt eu chiar perfectă sau ba, dacă cineva-mi pune clișeul „om perfect”, gata, asta sunt! Am spus clișeu pentru că băiatul zise că nu-i bine să fiu perfectă, accentuez. Iar dacă greșesc, cine va ști?! negrul tot alb rămâne!

Da, recunosc, tind spre ceea ce numesc unii „perfecțiune”. Îmi place să fac lucrurile bine, să nu le fac de două ori. Uneori pot să am insomnie nopțile până nu-mi iese ceva așa cum trebuie. Dacă coordonez o activitate, o moderez la fel de bine… și nu-i vorbă goală, am făcut-o de mai multe ori, așa-i firea mea. Decât să faci un lucru prost, mai bine nu-l faci deloc. Îmi place să lucrez în echipă, dar, evident, depinde foarte mult cu ce echipă lucrezi. În fine, perfectă oricum nu sunt pentru că nu mă simt, greșesc și eu ca tot omul.

Cred că am putea înlocui „perfect” cu „corect și încăpățânat”. Se face o confuzie între aceste cuvinte.

Cum e să fii…

Să luăm spre exemplu o activitate în echipă. Din start știi ce trebuie să faci, poate că de mic copil ai fost obișnuit să faci totul de unul singur. Greșești suficient de rar și ai încredere în forțele proprii. Îți prezinți punctul de vedere (nu-l impui cuiva cum zic alții) și aștepți idei mai bune de la ceilalți. Dar, pentru că ești și încăpățânat pe deasupra, ideile trebuie să fie cu adevărat bune pentru a te determina pe tine să renunți la ideea ta. Anume aici are o mare importanță cu ce echipă ai ales să lucrezi. Mai departe lucrul merge strună. Se împart activitățile și fiecare-și face treaba. Rezultatul final este analizat de toată lumea și confruntat firește.

Pân’ la urmă ce să înțeleg prin „ești prea perfectă”?! Sunt așa cum sunt!