Arhive etichetă: poezie

Romeo si Julieta

pastram traditia… o noua diploma de participare pentru Theia 🙂

PARTICIPARE POEZIE theia

Anunțuri

Poem edenic

„Când cade cerul pe pământ, din greu, peste măsură,
Ți se strecoară setea-n gând și vrei și tu o gură…”

E o zi în care dorul se măsoară în cuvinte,
în tăcere și răbdare, în aducerile-aminte,
Mulți căzut-au, mulți cădea-vor în prăpastia durerii
negăsind până la urmă pe pământ rostul plăcerii,
Cum e dat, e dat de veacuri – pe pământ să fie omul,
să se nască din durere, din țărână precum pomul,
Iar iubirea-i pătimașă să-l salveze de-un blestem,
Moștenit de la părinți-i, de demult, de prin Eden…
Acea dragoste curată care-n veci pe urma-i este
Despre-un prinț și o prințesă ce lua-s-or ca-n poveste.
Până-atunci e vreme multă, până-atunci e-o veșnicie,
Va trăi precum nebunul, va iubi… Așa să fie!

inspirație

De câte ori am stat pustie în fața unei albe foi,

Plin sufletul mi-era de tine și de al dragostei fiori…

Tu m-ai făcut să uit de mine, un șubred vis de catifea

A împletit a ta ființă de rătăcita fire-a mea…

Printre năluci nălucă fost-am și-am bântuit pe nicăieri,

Iar inima-mi era de gheață atâtea nopți, atâtea veri;

Tu m-ai salvat și-n clipa-n care am început să te iubesc,

Abia atunci datu-mi-am seama că mai respir, că mai trăiesc…

De-atunci și foi lăsat-am goale să scrie-n ele cine-o vrea,

Căci viața-mi este poezie, cuprinsă de iubirea ta.

 

 

eul liric

Pentru că de mult timp nu prea am activitate, zic să mă laud un pic.
Am participat la un concurs cu două poezii de-ale mele. M-am ales chiar și cu o diplomă de participare, dar cel mai important e că una dintre poezii e posibil să vadă lumina tiparului în cel mai apropiat timp.
Mai multe informații despre concurs aflați aici.
Mai mediatizăm și noi un pic proiectul și așteptăm cu nerăbdare Antologia.

P.S. Nu am rămas „profund” impresionată de acest proiect.

(Are câteva chichițe de care mă pot lega, fără doar și poate. Nu înțeleg nici până în ziua de azi de ce se cere CNP-ul de la participanți, poze, se trimite diploma necompletată cu numele participantului pe adresa electronică și nu așa cum se cuvine, adică prin poștă, cu nume, cu tot. Și faza asta din regulament e foarte nasoală „Organizatorii isi declina raspunderea in cazul cand un tert preia de pe site textele in vederea folosirii lor ulterioare.” Înțeleg foarte bine că nu prea se finanțează și se investește în asemenea proiecte (adică tinerele talente). Dar dacă tot se face ceva, ar fi mai bine să se facă calumea. Voi ce ziceți?) Oricum, numărul participanților, comparativ cu cel din ediția precedentă, a crescut considerabil.

Încurajez și pe alții să participe la asemenea concursuri.

Dacă vă chinuie talentul, de ce nu?!

în umbra ta

viața, prea sumbră și sinistră, a fost, acum e altceva,

doar starea poate mai persistă, dar mă trezesc în umbra ta.

nu-i întuneric, nici visare, e fapt real, te strâng la piept,

în lanț trec clipă după clipă, te am, de ce să te aștept?!

e toamnă, iarnă, primăvară… doar vară nu-i căci n-aș putea

să mă trezesc din nou o umbră, să nu mai fiu în umbra ta.

e rece, zborul nostru tandru s-a răsfirat într-un întreg,

de dragul tău m-aș naște iarăși, m-aș învăța din nou să merg,

de dragul tău și pentru tine aș învăța din nou să zbor

și să dansez valsul tăcerii, să cad o frunză… te ador!

viața prea sumbră și sinistră a fost… tu ești în viața mea

și de acuma înainte mă-nvăț încetu a zbura

e prea frumos la tine-n suflet și e prea rece-n univers,

întreaga viață-i poezie, iar clipele sunt numai vers.

 

 

 

Legenda rândunicii

A fost odată ca-n poveste,
Cu mii de ani, un pui de om,
Iubirea nu știa ce este
Și sie-și doar fiindu-și domn
Creștea ca bradul, ca o stâncă,
Cel mândru și frumos fecior,
De dragul lui pasărea cântă
Iar codru-i freamătă de dor.
Umbla hoinar prin lumea mare,
De grijă nu avea habar,
Tot pribegind din zare-n zare
Pământul său fără hotar.
Și-astfel trăind, ca o nălucă,
Privea la ani cum trec pe rând,
Cum frunza-n toamnă se usucă
Și cade-n ritm de dans, valsând,
Cum primăvara reînvie,
Frunza din mugur încolțea
Timpul părea o veșnicie,
Haiduc feciorul se făcea.
Vara-l purta-n labilitate,
Iarna prin hanuri poposea,
Prințul pădurii, lat în spate,
Cu calul său prearătăcea.
Când într-o zi murgu-i sălbatic,
Ducându-l sprinten spre izvor
Pe-al său stăpân primăvăratic
Cu ochii verzi, cu pas ușor,
Chiar la intrarea-n poeniță
Un dulce cântec se-auzi
Și-un chip preagingaș de domniță
În fața lui se năluci
Era fantomă sau visare
Chipul ei fraged de copil
Și glasu-i de privighetoare
Ce se stingea încet, umil?
Cu ochii mari de cosânzeană
Și buze roșii ca de foc,
Cu dulci priviri după sprânceană
Îl cuceri fata pe loc
Și-astfel, pentru întâia oară,
Haiducul pradă se lăsă
Iubirii pentru o fecioară,
De crezul său se lepădă.
De-ar fi știut sărmanul june
Ce astrele i-au hărăzit,
El, cel mai liber om din lume,
Pe Primăvară a-ndrăgit,
Căci n-a durat a lor iubire
Decât o lună și-ntr-o zi
Tot căutând-o, tristul mire,
Pe-a sa ursită n-o găsi!
Îl părăsi fără să-i spună
Că-n nouă luni s-or revedea
Și-or fi din nou ei împreună
Pe veci, atunci s-or cununa.
Plecat-a ea s-orânduiască
Mersul naturii pe pământ
Să facă iar iarba să crească,
Să iasă frunza din mormânt…
El se pierdea, rostul în viață
Făr’ dânsa nu-l putu găsi
Spera, bolnav și tras la față,
Tot căutând-o zi de zi…
Într-un târziu, smerit, în toamnă,
Rămas la fel al nimănui,
Se îndură de prinț o doamnă,
Crăiasa zării, de-l făcui
Să aibă aripi și să zboare
În ceru-nalt, o rândunea,
Peste pământ și peste mare,
Și zi, și noapte, făr’ să stea.
El o găsi pe-a sa ursită,
De-atunci așa s-or despărți
Și an de an o rândunică
Începe iar a pribegi.

suflet de fluture

căzut-a un flutur pe-asfaltul fierbinte
și mort fu mai mult, ca un bob mic de linte,
din greu s-a zbătut și-n zadar s-a luptat
cu vântul năprasnic ce zbor’ i-a curmat,
cu Soarele mândru ce l-a otrăvit
și razele-i necruțător l-au lovit,
a dat iar din aripi c-un ultim avânt
din pânzele-i fine cum nu-s pe pământ,
țesute cu grijă, pictate cu greu,
ce-ascund dor de viață și-un suflet, mereu,
un dor de ce-i drag în privire purtat
și ce nicidecum n-ar putea fi uitat:
câmpii făr’ hotare și codrul cel des,
din floare în floare… al său univers.
a dat iar din aripi c-un fel de reproș:
ce drept avu vântul și soarele roș
să-i curme ființa și făr’ de căință
să-l lase să piară – o biată ființă?!
de-ar fi să se stingă acum, pe asfalt,
să cadă pieirii sub cerul înalt,
ar vrea să se-nalțe-n al său ultim zbor
și vântul să-l ducă în locuri de dor.
astfel liber fi-va ca frunza căzând,
s-ar stinge, stingându-și dorința arzând.
și oamenii suflet de fluture au,
se zbat și întreaga lor viață și-o dau
pe-un ultim avânt și pe-un ultim fior
de pace în suflet – ființe ce mor.