Arhive etichetă: poveste

portret

În acel tablou era chiar ea. Dormea cuminte, strânsă toată, în culcușul ei moale și ferit de alți ochi curioși. Avea picioarele duse la piet, extremitățile îndoite nervos de parcă s-ar fi apărat de ceva, de parcă ascundeau o comoară de mare preț undeva lângă inimă. Părul lung îi curgea peste tot: peste trupul nud și firav, peste cearșaful rece, peste brațele înlemnite… Visa. Doar pleoapele căzute îi mai trădau  destrămarea. Visa și era atât de fericită în acel vis. Se visa din nou copil, undeva departe, pe tărâmuri nemaivăzute… torcea cuminte și dulce.

Am găsit tabloul pierdut printre altele într-o expoziție întâmplătoare din incinta unui centru comercial. M-au copleșit emoțiile. Da, ea era! Sentimentul atât de comun de singurătate și fericire nu se mai lăsa șters de pe pânză,  implantat în fiecare liniuță lăsată de creion. Am părăsit-o și eu, dar parcă-i mai contemplez imaginea în fața ochilor, în umbre, în liniște. A rămas doar o amintire, o poveste a mea fără sfârșit.

Anunțuri

Prima impresie

„Era profesor la cea mai prestigioasă universitate din lume. Prin perseverență și muncă asiduă și-a văzut visul împlinit și a reușit să câștige respectul și încrederea celor din jur. Muncea mai mult din plăcere, având un salariu modic care abia ajungea lună de lună pentru a-și întreține familia în condiții dintre cele mai modeste. Se îmbrăca tot atât de modest. Îl găseai mereu în același palton ros pe la coate, demodat demult, dar clasic și elegant, de parcă era o fantomă a altui secol, o cămașă albă, purtată de nenumărate ori, dar mereu curată și călcată, o geantă din piele, veche, foarte comodă în care se adăposteau cu ușurință toate hârțoagele necesare.

Într-o zi un student din primul an îl întreabă cu sfidare și vocea aproape tremurândă:

– Domnule profesor, de ce veniți în fiecare zi în același palton? De ce nu vă luați altul nou? Acesta e aproape rupt iar dumneavoastră trebuie să fiți mereu la înălțime pentru a corespunde statutului pe care îl dețineți…

– Buzunarul nu-mi permite, dragul meu…

Peste câțiva ani profesorul nostru, redactând mai multe lucrări importante în știință, a fost, pe bună dreptate, desemnat ca emerit profesor al universității. Salariul crescuse aproape de două ori. Acum profesa mai puțin, nu-i mai permitea sănătatea, dar muncea la fel, din pasiune, cu multă răbdare și dibăcie.

Același student, care între timp devenise și el profesor, nu se putu abține să nu-l întrebe pe fostul său dascăl:

– Domnule profesor, acum când aveți un salariu ce v-ar permite să vă luați și dumneavoastră un palton nou, ce vă împiedică să faceți acest lucru?

– De ce mi-aș lua un palton nou dacă toată lumea mă știe așa?!”

Omul se întâlneşte după haină, dar se petrece după minte. Acum să-mi spuneți: considerață că chiar e atât de importantă această primă impresie?!

Iași – început și sfârșit de poveste #2

Cea mai impunătoare clădire a Iașiului este, fără doar și poate, Palatul Culturii din 1925, construit într-un stil neogotic flamboaint de către arhitectorul român I.D.Berindei (inspidat de Hotel de Ville din Paris). Construit pentru a adăposti consiliul orășenesc al tribunalului și transformat în spital militar în timpul Primului Război Mondial, în prezent, incinta Palatului adăpostește 4 muzee (Istorie, Artă, Etnografie, al Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu”). Nu am vizitat nici unul, accesul turiștilor este permis doar pentru prima sală… și acolo merg lucrări de renovare care sper să se finiseze mai devreme sau mai târziu.

O biserica din cărămidă, aflată în apropierea Palatului, este Biserica Sf. Nicolae Domnesc. Este restaurată la inițiativa lui Carol I în sec XIX și reprezintă o biserică medievală, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Când am ajuns eu acolo se celebra o cununie. Vă spun sincer, în acea zi, pe la câte biserici am fost, am avut norocul să asist în jur la vreo 5 cununii religioase. N-am mai pățit așa ceva. Zi frumoasă, oameni frumoși, doar știam că în cele mai multe cazuri mirii aleg să sărbătorească oficializarea relațiilor toamna, atunci când se numără bobocii (părerea mea subiectivă).

Vizavi se află Casa Dosoftei, o clădire frumoasă din piatră. Datează din 1679 și inițial era parte din curtea domnească a Iașilor. În prezent aici se află Secția de Literatură Română Veche (o colecție de manuscrise religioase, icoane, literatură română dinainte de 1830). Nu am ratat ocazia de a o vizita.

Pe strada Cuza Vodă nr.51 se înalță spectaculoasa Mănăstire Golia, construită la 1546 pe timpul lui Vasile Lupu.

A urmat Biserica Bărboi peste care am dat din întâmplare, turnul clopotniței mi-a atras atenția. Este construită în anii 1841-1844, pe locul unei biserici a vornicului Ursu Bărboi în perioada 1613-1615. Probabil de aici vine și numele. Turnul clopotniță datează din perioada 1726-1733.

Unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult evreiești din România este Sinagoga Mare, întemeiată în 1670-1671, reconstruită în secolul al XVIII-lea și restaurată în anii 1970. Este recunoscută ca prima sinagogă din România. În prezent necesită o cât mai grabnică restaurare și conservare. Cu toate că este inclusă în Programul Național de Restaurare din anul 2006, lucrările nu par a fi îcepute… schelele stau de mult timp neatinse.

Cam într-o stare similară se află și Biserica „Sf. Sava”. Aici crește iarbă pe acoperiș, dar lucrările sunt cât de cât urnite din loc. Nu se știe însă exact data finisării acestor lucrări.

Biserica Armenească (Armeană) de la începutul secolului al XIX-lea era închisă pentru vizitarea turiștilor. Nu am mai reușit să o vizitez, se făcuse seara. Cimitirul bisericii este fără îndoială atracția principală: se crede că pietrele de mormânt de lângă gard datează din secolul al XIV-lea. Inițial pietrele erau așezate orizontal, șanțurile scobite pe suprafața lor aveau menirea să adune apa de ploaie ca să poată bea păsările, aplecându-și capul ca într-o rugăciune – o fermecătoare dovadă a influențelor orientale asupra creștinității.

Dacă mergi din centru spre periferie sau dintr-o parte a Iașilor în alta, ai impresia că ești în cu totul alt oraș sau poate în alt secol. Diferențele îți sar în ochi: de la elegant la vulgar, șters sau de la nou la vechi, lăsat la voia sorții, părăginit.

Am văzut orașul altfel, mai în profunzime, diferit de cum îl știam până atunci. Mi-am mai transformat un vis în realitate. Este un oraș special în care, cu siguranță, ai ce vizita. Ce să zic, m-am îndrăgostit.

Iar sfârșitul de poveste a fost Gara, încă o clădire cu o arhitectură deosebită – monument istoric ce datează din 1870. Când treceți pe acolo data viitoare să știți pe unde călcați.

Am urcat în tren și am revenit acasă.

(toate pozele le puteți vedea aici)

Iași – început și sfârșit de poveste #1

Începutul…

Într-o zi superbă de sâmbătă am decis că trebuie neapărat să merg la Iași. Deci, împreună cu un omuleț care avea să o facă pe ghidul toată ziua, am luat-o frumos spre gară. Acolo ne aștepta personalul desigur.

De ceva timp mi-am tot propus să vizitez mai în detalii acest oraș. Iași este un oraș, mai bine zis o adevărată reședință a timpului, ce păstrează numeroase, splendide clădiri din secole demult apuse. În cele ce urmează am făcut cunoștință cu câteva dintre ele. Am migrat din secol în secol, din an în an admirând aceste perle.

Traseul îl aveam conturat, dar cum nu sunt eu adepta înrăită a planurilor, l-am modificat rapid, luându-l de la coadă la cap, așa e mai frumos. Pentru început, ne-am îndreptat spre Universitate și legendara „Sală a pașilor pierduți”. Ghinion, nu era goală (ghinionul m-a urmărit de mai multe ori pe parcursul acelei zile). Prima dată când o văzusem era goală-goluță, auzeai ecoul pașilor tăi peste tot… doar când e goală o poți admira așa cum trebuie. Acum era plină cu elevi, profesori, spectatori, jurnaliști… am picat la o expoziție a liceelor. Frumos, dar asta ne-a silit să ne reținem foarte puțin aici.

A urmat Copoul. Acolo am revăzut bustul lui Grigore Vieru, Ion Creangă, teiul lui Eminescu… am recitit „Dorința”. Un peisaj superb. O atmosferă mirifică. Revin de fiecare dată aici cu emoții.

În Grădina Botanică am căutat cam un sfert de oră un izvor cu apă potabilă. Nu l-am găsit, evident. Mi-a lăsat o impresie dintre cele mai plăcute scurta și întâia plimbare prin grădină. Încercam involuntar să o compar cu cea de la Chișinău. Nu se compară. Trebuie văzute amândouă, credeți-mă.

Aproape toate băncile erau pline în cele două parcuri, semn că și-a intrat vara în drepturi. Mai erau și studioși care învățau pe acolo. Mă gândeam să fac o poză dar cum aș fi putut să le tulbur intimitatea 😉

Urma să mergem spre Bojdeuca lui Creangă. Nu știam sigur unde se află așa că, logic, am luat-o greșit. În drum am dat peste o mâță care făcea un adevărat spectacol tăvălindu-se pe jos. N-am să uit niciodată mâța aia cu ochii verzi.

Căsuța din Țicăul de Sus, mahala a Iașilor de odinioară, e exact așa cum mi-o imaginasem. A fost construită în1842. Ion Creangă a locuit și a scris aici în ultimii 18 ani din viață. Este primul muzeu memorial literar din România. Am revenit în secolul nouăsprezece pentru câteva clipe.

După care am revăzut Râpa Galbenă. Momentan, aici se pot închiria biciclete. „Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din targ”. Pentru a închiria o bicicletă, căci ăsta ne-a fost scopul, ar fi trebuit să așteptăm minimum o oră și să mă plimb doar două, așa că am preferat să-mi continui drumul, să investesc timpul ce-mi rămăsese mai cu tâlc. Dar ideea cu bicicletele și acum mi se pare genială. Eram cam nr 120 pe listă în ziua aia, vă dați seama?!. Oamenii chiar vin, iau biciclete, le aduc înapoi. Iar studenții le închiriază gratuit. Fenomenal. Bravo organizatorilor.

Următorul punct de atracție turistică este, cu siguranță, Catedrala Mitropolitană, momentan aflată în renovare. Nu-i nimic, am reușit s-o vizitez… schelele de afară nu conferă construcției un aspect tocmai plăcut ochilor, dar asta e, totul merge spre bine. Interiorul fascinează prin noblețe și grandoare. Frumos.

Printre altele, am aflat o chestie foarte înteresantă: în weekend, întreaga stradă Stefan cel Mare din Iași devine pietonală.

O plimbare de câteva minute spre nord, pe Bulevardul Ștefan cel Mare, ne-a dus la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, la fel, în renovare (asta am avut în vedere când am zis că ghinionul m-a mai urmat). Dimitrie Cantemir, învățat, diplomat și domnitor al Moldovei, este îngropat aici. Aici mai este înmormântat și Alexandru Ioan Cuza, domn ales al Principatelor Unite.