Arhive etichetă: Preda

O carte genială!

„… aceste cărți nu-mi cereau nici mai mult, nici mai puțin decât să le acord zile, ani din viața mea; le citeam din nevoia imperioasă de acumulare, îngrămădind peste sufletul meu viu cunoștințe; acum le deschideam și după câteva minute mă adresam autorului  de pe copertă: tu vrei să-ți dedic zile din viața mea, nici nu știi cât ești de pretențios; te-ai gândit bine când te-ai așezat la masă și ai scris între coperți atâtea mii de pagini? Te-ai gândit că riști să te pun la loc? Ca și când ai vrea să vorbești cuiva și ești dat pe ușă afară? Te-ai gândit cât e de dezagreabil? Da, știu, ești un mare savant, dar ești savant prin acumulare a ceea ce au gândit sau trăit alții… tu, de la tine ce aduci? Ce-ai trăit? ce experiență capitală te-a zguduit care m-ar putea cutremura și pe mine?”

Vreau să vă împărtășesc câteva impresii în urma lecturii unui extraordinar roman (politic, romantic, social, filosofic), un roman total, profund, ieșit dintr-o gândire matură, decisă să înfățișeze fără cruțare adevărurile unei epoci, a „epocii de aur”. Este vorba despre „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. Am numit cele peste 1200 pagini ale cărții viața la pachet cu lux de amănunte. Autorul se apropia de obiect cu imprevizibile ocolișuri, abordează  noțiunile de fericire, iubire, existență, autoritate, putere… și le dezvoltă în meditații profunde, întâmplări și povestioare parcă rupte din viață, o redare fidelă a cursului unei vieți și a tot ce ar fi putut-o marca (destinul ca un joc al sorții) și o mărturie în plus că o societate socialistă, bazată pe minciună, abuz, ateism, violență… nu poate exista mult timp.  Această carte nu riscă să fie pusă înapoi pe raft înainte de a fi citită, credeți-mă! M-a făcut să râd, să plâng, să zâmbesc  și să fiu tristă. „Romanul unui destin care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăiește într-un destin.” Este o carte genială!

fragment

[…] „Tresării, parcă alarmat… Da, avui brusc un sentiment de alarmă… E toamnă, frunze împrăștiate… Nu era pe deplin toamnă, dar pașii ei și palele încă verzi… Da, încă verzi, dar curând vor fi galbene și… fructe maronii vor pica rostogolindu-se cu un pocnet pe largile trotuare… cădere și în aceiași clipă dezghiocare, eliberare pentru o nouă viață, un nou ciclu… Monotoni, nesiguri, parcă fără convingere, pașii ei se îndepărtau tot mai mult… Aveam o halucinație? Cineva parcă reînvia în această siluetă ezitantă, într-o scenă trăită demult… De cine mă mai despărțeam astfel? … Cine îmi mai vorbise cu un astfel de stins regret? … „Trandafirii tăi cântă o voce în mine (a cui era?) s-au ruginit în glastră, vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult…” Cine mă mai făcuse să simt o astfel de vagă, nedureroasă, nedefinită și aproape dulce sfâșiere? Nimeni, poate în altă viață?” […]

Anunțuri