Arhive etichetă: prietenie

naiv

și azi mai ești penal romantic ce crede încă în minuni,

în jurul tău se țese intrigi și lumea-i plină de minciuni,

crezi în iubire, în dreptate… ce prost mai ești și ce tâmpit…

și doare, doare tot mai tare, un suflet de erou rănit!

revino-ți, azi nu e ca mâine cum nu va fi nici mâine ieri!

te pleacă, rob al neputinței și al eternelor plăceri,

revino-ți, ești marionetă, ești un copil al nimănui

când crezi în vorbe, nu în fapte, prieten ești al nu știu cui…

sunt dur zicându-ți aste vorbe, amice, ce pot altceva

decât să-ți spun la încheiere: iubirea nu te va salva!

Anunțuri

Cum e să fii…

Scriu despre lucruri mai personale… „îi bun!” cum zice o vorbă din popor.

Totul a început cu o declarație care m-a lăsat pentru câteva secunde fără cuvinte.  Vorbind cu un băiat de una, de alta, acesta-mi zice la un moment dat că „sunt prea perfectă. Sunt persoane care ar încerca să mă cunoască mai bine, să vorbească cu mine, dar perfecțiunea mea îi oprește…” ete na! De când adică a fi bun, a fi „perfect” cum zice băiatu’, este un defect?!

Ei bine, să abordăm problema din alt unghi de vedere. Când abia începem să cunoaștem pe cineva, mai întâi se zice că ne formăm o imagine, după care, indiferent cum procedăm mai departe, imaginea lucrează pentru noi. Cam așa e și aici, nu contează, sunt eu chiar perfectă sau ba, dacă cineva-mi pune clișeul „om perfect”, gata, asta sunt! Am spus clișeu pentru că băiatul zise că nu-i bine să fiu perfectă, accentuez. Iar dacă greșesc, cine va ști?! negrul tot alb rămâne!

Da, recunosc, tind spre ceea ce numesc unii „perfecțiune”. Îmi place să fac lucrurile bine, să nu le fac de două ori. Uneori pot să am insomnie nopțile până nu-mi iese ceva așa cum trebuie. Dacă coordonez o activitate, o moderez la fel de bine… și nu-i vorbă goală, am făcut-o de mai multe ori, așa-i firea mea. Decât să faci un lucru prost, mai bine nu-l faci deloc. Îmi place să lucrez în echipă, dar, evident, depinde foarte mult cu ce echipă lucrezi. În fine, perfectă oricum nu sunt pentru că nu mă simt, greșesc și eu ca tot omul.

Cred că am putea înlocui „perfect” cu „corect și încăpățânat”. Se face o confuzie între aceste cuvinte.

Cum e să fii…

Să luăm spre exemplu o activitate în echipă. Din start știi ce trebuie să faci, poate că de mic copil ai fost obișnuit să faci totul de unul singur. Greșești suficient de rar și ai încredere în forțele proprii. Îți prezinți punctul de vedere (nu-l impui cuiva cum zic alții) și aștepți idei mai bune de la ceilalți. Dar, pentru că ești și încăpățânat pe deasupra, ideile trebuie să fie cu adevărat bune pentru a te determina pe tine să renunți la ideea ta. Anume aici are o mare importanță cu ce echipă ai ales să lucrezi. Mai departe lucrul merge strună. Se împart activitățile și fiecare-și face treaba. Rezultatul final este analizat de toată lumea și confruntat firește.

Pân’ la urmă ce să înțeleg prin „ești prea perfectă”?! Sunt așa cum sunt!