Arhive etichetă: primăvara

de 8 martie, pentru femei…

„Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…”

(Adrian Păunescu)

Anunțuri

meta

Probabil totul se schimba la un moment dat… acest lucru este inevitabil: pantofii bootscu toc de 7cm se transforma in bocanci cu sireturi, alta garderoba, alt stil, parul odata prins cu un elastic la spate a devenit un par rebel, lipsa oricaror urme de produse cosmetice …  un calm ciudat pe care uneori nu-l poti controla si se transforma in furie, unele cuvinte spuse la intamplare… doar rabdarea e tot timpul aceeasi, pacat ca nu persista mai mult, adica o vesnicie. Astept primavara… vreau o schimbare… om mai statornic si mai sedentar veti intalni mai rar, dar oricum totul se schimba la un moment dat… trebuie sa astepti doar acel moment, sa ai rabdare.

urmeaza o melodie pe care am ascultat-o de nu mai stiu cate ori azi, este una din optiunile pe care o poti alege o data cu schimbarea… sau te poate alege, fiecare cu norocul sau cum s-ar spune… sunt trista azi

Legenda rândunicii

A fost odată ca-n poveste,
Cu mii de ani, un pui de om,
Iubirea nu știa ce este
Și sie-și doar fiindu-și domn
Creștea ca bradul, ca o stâncă,
Cel mândru și frumos fecior,
De dragul lui pasărea cântă
Iar codru-i freamătă de dor.
Umbla hoinar prin lumea mare,
De grijă nu avea habar,
Tot pribegind din zare-n zare
Pământul său fără hotar.
Și-astfel trăind, ca o nălucă,
Privea la ani cum trec pe rând,
Cum frunza-n toamnă se usucă
Și cade-n ritm de dans, valsând,
Cum primăvara reînvie,
Frunza din mugur încolțea
Timpul părea o veșnicie,
Haiduc feciorul se făcea.
Vara-l purta-n labilitate,
Iarna prin hanuri poposea,
Prințul pădurii, lat în spate,
Cu calul său prearătăcea.
Când într-o zi murgu-i sălbatic,
Ducându-l sprinten spre izvor
Pe-al său stăpân primăvăratic
Cu ochii verzi, cu pas ușor,
Chiar la intrarea-n poeniță
Un dulce cântec se-auzi
Și-un chip preagingaș de domniță
În fața lui se năluci
Era fantomă sau visare
Chipul ei fraged de copil
Și glasu-i de privighetoare
Ce se stingea încet, umil?
Cu ochii mari de cosânzeană
Și buze roșii ca de foc,
Cu dulci priviri după sprânceană
Îl cuceri fata pe loc
Și-astfel, pentru întâia oară,
Haiducul pradă se lăsă
Iubirii pentru o fecioară,
De crezul său se lepădă.
De-ar fi știut sărmanul june
Ce astrele i-au hărăzit,
El, cel mai liber om din lume,
Pe Primăvară a-ndrăgit,
Căci n-a durat a lor iubire
Decât o lună și-ntr-o zi
Tot căutând-o, tristul mire,
Pe-a sa ursită n-o găsi!
Îl părăsi fără să-i spună
Că-n nouă luni s-or revedea
Și-or fi din nou ei împreună
Pe veci, atunci s-or cununa.
Plecat-a ea s-orânduiască
Mersul naturii pe pământ
Să facă iar iarba să crească,
Să iasă frunza din mormânt…
El se pierdea, rostul în viață
Făr’ dânsa nu-l putu găsi
Spera, bolnav și tras la față,
Tot căutând-o zi de zi…
Într-un târziu, smerit, în toamnă,
Rămas la fel al nimănui,
Se îndură de prinț o doamnă,
Crăiasa zării, de-l făcui
Să aibă aripi și să zboare
În ceru-nalt, o rândunea,
Peste pământ și peste mare,
Și zi, și noapte, făr’ să stea.
El o găsi pe-a sa ursită,
De-atunci așa s-or despărți
Și an de an o rândunică
Începe iar a pribegi.