Arhive etichetă: prostie

consecinţele proiectelor „fabuloase”

si am revenit la secţiunea „lumea teatrului absurd”, cu chin, cu vai, dupa o pauza de cateva luni iată că mi-am găsit „o fărâmitură  de timp” (cum zicea bunică-mea pe vremuri) şi pentru blog.

sa începem cu începutul…

după cum ştiţi (iar pentru care nu ştiu, aflaţi acuma), în buricul târgului, adică în centrul oraşului Suceava, pe lângă Casa de Cultură (zonă rezidenţială de altfel), s-a construit o parcare subterană. imaginaţi-vă numai, oamenii de pe acolo zi şi noapte, non stop – chiar şi de sărbători, au auzit cum se lucrează pe şantier. acuma dacă tot lucrarea a fost finisată şi parcarea a fost dată în exploatare s-ar zice că zgomotul de odinioară a rămas în trecut… ei bine că nu, deştepţii ăia care au proiectat şi au montat sistemul de ventilare a aerului pentru parcare au uitat de un aspect foarte important – zgomotul. periodic, adică de câteva ori pe zi şi noapte, se activează automat ventilatoarele şi scot un zgomot că se aude şi cu geamurile închise, şi cu ce fel de geamuri vrei.

da, cam asta e realitatea (trăim în România şi uneori asta ne ocupă tot timpul)

sau au uitat, sau le-a scăpat, sau au cumpărat ce era mai prost prin licitaţie (ca de aia şi iese de fiecare dată cel mai…) sau nu le pasă, ideea e că atâta timp cât va fi parcarea, cu siguranţă va fi şi zgomotul. amin!

p.s. unii locatari au făcut plângeri, au fost purtaţi de la o instituţie la alta şi pân’ la urmă s-au lăsat păgubaşi… e greu să izolezi fonic un aparat ce scoate zgomote şi mai ales, e greu să faci ceva cu cap în zilele noastre, mai cu seamă dacă banii vin din fondurile europene.

acestea fiind spuse, ne mai auzim şi data viitoare, sper să fie cât de curând.

Mirific peisajul, păcat de drumuri…

Daca tot campania electorala a fost in toi si fiecare candidat la postul de primar si de consilier a venit cu promisiuni fel de fel, mi-am zis sa vorbim un pic despre starea drumurilor in Județul Suceava.

Acum trei ani am fost la o biserica undeva pe langa Radauti (Biserica Inaltarea Sfintei Cruci din Volovat). Tot atunci a avut loc primul meu contact cu drumurile proaste facute pe banii europeni. Biserica este ctitorita lui Stefan cel Mare de prin anii 1500-1502 si  se zice ca aici s-au cununat parintii lui Ciprian Porumbescu. Luand-o pe jos am avut timp sa contemplez din plin imprejurimile. Am deviat gtrav de la traseu, ca de obicei, si la un moment dat, in fata noastra a aparut o inscriptie: „proiect finantat ue finalizat 2004”. Vreau sa zic ca starea drumului era jalnica, avea cratere pe el de mai mare dragul, ce sa mai zici. Nici azi nu cred ca s-au schimbat lucrurile prea mult pe acolo, cu toate ca n-am mai calcat pe acel traseu.

Acum doua luni am mers pe un alt drum, judetul Suceava… un drum care duce spre Transilvania, spre punctul vamal cu ungurii.  Peisajul era mirific: munti, serpentine… Raiul pe Pamant, credeti-ma pe cuvant, pacat de drumuri. Cea mai buna caracterizare a acelor drumuri ar fi: drumuri pentru sporturi extreme si senzatii tari. In Ungaria, in Austria in veci nu vezi asa peisaje. Turistii ar ramane cu siguranta incantati, pacat ca traseul e inaccesibil sau foarte anevoios. Cum am trecut de indicatorul care arata hotarul dintre judete, cum situatia s-a schimbat in mai bine, nu cu mult, dar totusi…

Si in loc de incheiere: Sunt curioasa ce va fi peste inca 3-4 ani. Trebuie de mentionat faptul ca prezenta la vot la alegerile pentru functia de primar in orasul Suceava au fost in acest an peste asteptari iar ideea „iesi la vot si poti castiga un automobil” mi s-a parut cea mai geniale si cea mai ieftina momeala pentru cei „saraci cu sufletul” …cozile in fata asazisului centru comercial Bucovina erau si a doua zi dupa alegeri.

punct și de la capăt

18.03

inspirat dintr-un film. nu are nici o legătură cu realitatea mea

“dragul meu,
prima dată scriu așa prostii. de fapt, nu, prima dată scriu despre prostii de importanță majoră… la urma urmei, nu tot ce faci este prostie. pentru mine și un lucru nesemnificativ se încadrează în această categorie, adică nimicuri, dar uneori aceste nimicuri mai și dor. când dor-au importanță…”

scrisoarea-ți tremură în mâini. amețești citind-o… e scrisul ei, adoratul ei scris: rotund, citeț, mărunt… lăsat parcă în mare grabă. ți se taie răsuflarea…
vrei să uiți, să uiți și nu-ți iese nimic. cu cât mai mult ți-o dorești, cu atât ți se pare că trecutul reânvie… ai încercat deacum tot, nimic nu merge.
ai iubit. nu te poți resemna cu gândul că gata, s-a terminat. știi de ce dar mai cauți explicații, raționamente, ce ai făcut rău, de ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat. n-ai putut-o lăsa să plece. ea oricum a plecat, dar nu și din inima ta. o mai ai acolo și orice ce i-a aparținut sau a avut tangențe cu ea, ți-o readuce iar alături, îi simți din nou prezența. cifre, zile din calendar, culori, cuvinte, melodii… amintiri. ți-i atât de dor. vezi părți din ea în altele… doar ea e un întreg pe care nu-l vei mai avea niciodată. nu o poți ierta…
este primul omuleț de care te-ai îndrăgostit atât de mult, bolnăvicios, cu adevărat. nu te credeai în stare. prima dată când i-ai mărturisit ei: „te iubesc”…prima dată.
îți aparținea doar ție, așa credeai tu, cu trup și suflet, și nu te-ar fi putut trăda niciodată… pentru că doar era o parte din tine.
mă trec furnici, cum ai putut iubi așa…
nu ți-a rămas altceva decât să înlocuiești dragostea cu ura, tot atât de puternică… să iubești totodată și să suferi încă în tăcere, fără să vrei.
nu mai știi ce te poate salva. cine, cine, cine???
a trecut atâta timp și tu nu poți uita… ai iubit, în cazul de față dragostea nu te-a salvat… ai iubit.

„…ascultă-mă, lasă-mă să plec, trebuie să plec din inima și din viața ta. lasă-mă…
știu că nu mă vei ierta niciodată. te-am iubit. chiar dacă nu poți, iartă-mă.
sunt fericită. vreau să te știu și pe tine fericit. trebuie să mă uiți. nu te mai chinui cu întrebări. așa a fost să fie.
drumurile noastre nu se vor intersecta mai mult…

adio.”

19.03

20.03

…pur și simplu, e complicat.
uneori pare chiar stupid, m-am condamnat.

Tragedie fără început și fără sfârșit. Scurtă incursiune.

Unele lucruri se întâmplă pentru că așa și trebuie să se întâmple, altele – din greșeală, altele – din prostie sau plictiseală.

Destinul este neputința de a schimba ceva, se întâmplă cu sau fără aportul tău direct, de cele mai multe ori – fără. Greșeala este o eroare comisă conștient sau inconștient, prin lipsă de informație sau experiență, care putea fi evitată în alte condiții sau după un studiu mai amplu/aprofundat. Prostia este o greșeală (repetată sau știută), o eroare făcută conștient, cu cunoștință de cauză, uneori care urmărește și un anumit scop (absurd/stupid) bazat pe o logică irațională.
Mi-e așa o ciudă… vreau să țip, să plâng… să pot schimba cursul firesc al timpului ca să pot trece peste orice limite… vreau și nu pot nimic. Această neputință nu este legată de destin, ci de faptul că ți se dă o dată o singură șansă pe care o ratezi… poate din lipsă de maturitate, inconștient… nu știu. Dar totul se rezumă la „poate”. Nu poți schimba lumea, știu asta, dar când poți schimba măcar o parte din ea (spre bine) – trebuie să o faci!

Greșeala se iartă, prostia – niciodată!

Câtă putere și cum poate schimba un omuleț – alt omuleț. Cel mai dureros este atunci când îl schimbă distrugându-l, lăsându-i doar regrete, răni ce nu se vor cicatriza niciodată, ucide tot ce e mai bun și lasă doar ura, răutatea, ranchiuna… lasă gol, ucide sufletul. Aceste persoane se pot vindeca dar preferă să nu o facă niciodată până la capăt. Au o teamă enormă în ei că totul se va repeta, și întradevăr, totul se poate repeta. Aici intervine prostia, poți să faci cele mai grave prostii sub afect: conștient, voluntar, sub o clauză „nobilă” care se numește răzbunarea. Când nimic nu mai rămâne, se pare că nu mai contează… dar contează! Și lanțul continuă… poate cu un alt omuleț, poate nu.
Nu mai credem în nimeni și nimic.

Și de ce e așa…

Niciodată nu „trecem peste”. Adunăm prea multe și nu mai înțelegem de la ce a început, vedem doar cum se termină… e o tragedie fără început și fără sfârșit.

Iar folosind de fiecare dată verbul „a putea”, ne dăm seama că depinde și de noi, deci putem schimba ceva… vreau să cred asta.

Don Juan

Am să vă povestesc soarta unui om, a unui om care nu merită… viața unui om nefericit, care a trăit degeaba (veți înțelege de ce spun așa). Deci, să începem…

A fost un sfârșit de noiembrie, mai friguros decât acest februarie cu fițe, în care era strict necesar să ajung într-un timp cât mai util acasă. Când nu am bagaje prefer, fără prea multe ezitări, trenul. În doi timpi și trei mișcări m-am trezit la Iași. De aici, ca să-mi urmez traseul, am luat primul microbuz cu destinația – capitala. M-am așezat strategic pe un scaun de o singură persoană ca să nu fiu deranjată și am dormit o bună parte din drum… până la vamă, mai exact. De aici și începe narațiunea propriu-zisă. Vecinul meu de vizavi probabil se plictisea…

Se prezintă nea Ghicu, cetățean de origine română a cărui obiect principal de activitate este contrabanda de țigări. A făcut din asta o meserie, aproape că nu mai are file neștampilate în pașaport și-l știu toți șoferii și grănicerii. Duce marfa într-o valiză de mărimi medii gen geantă laptop și are bafta să nu fie controlat la frontieră datorită abilității sale de a mai spune o vorbă de bine, de a mai strecura o sticlă cu vin… sau alte trucuri pe care le implementează cu multă dibăcie. „Fiecare trăiește din ce poate” este convins nea Ghicu. De obicei nu trece singur. Are „fetele lui” care știu și ele ce să facă ca să-și facă treaba bine, dar de data asta era singur. Nu plătește taxe și impozite la stat, nu se teme că poate fi închis pentru ceea ce face… a trecut prin multe și nu cred că-i mai pasă.

Vorbește fără încetare și ai impresia că spune tot ce-i vine în cap. Obsedează cu propria sa persoană, cu viața lui de rahat de care zici că este mândru. Trei ore doar am stat și am ascultat ce zice.

Este tipul de om Don Juan, parcă desprins acum din filele unui roman francez și venit să-ți istorisească, în exclusivitate, soarta. Ochii triști, pierduți undeva, nu mai ascund nici un sentimen, nici o emoție, doar regrete, multă-multă tristețe… regrete, regrete, regrete… O față ștearsă și erodată de timp. Trăsături care nu mai pot să-ți trezească nici un fior, nici un „vino-ncoa” cum ar fi și de așteptat de la un adevărat Don Juan. Un bătrân, trecut parcă și de vârsta a treia… un nenorocit al secolului său. Tot ce-ți poate trezi este doar mila… și gata.

După cum bine se înțelege, a iubit. Ironia sorții, o chema Maria. Era din Basarabia și venea la ea încă de pe când specula cu marfă pe la piețile de prin Constanța. Mai exista un „și” aici, o mai avea pe Tamara (măritată cu altul), Elena, Raluca… și nu știu mai cine în același timp. Fericit așa, fără familie, fără nici un viitor, cu amante în fiecare oraș pe unde trecea, trăind doar cu prezentul și prezentul trăind prin el. Era și de așteptat, Maria l-a părăsit. S-a măritat cu altul, și-a făcut actele și a plecat. Mi-a arătat o poză pe care o păstra în buzunarul de la piept, într-un medalion vechi… era poza ei. Emoționant. Ce păcat că s-a trezit prea târziu. Câte aventuri a avut cu femeile. Cât de mult le-a iubit… sau poate nu le-a iubit deloc… doar el are să știe.

Copii nu are… urmași… ce să mai zic. Familie nu are… omuleți care l-ar completa, l-ar susține și i-ar fi mereu alături. Prieteni, poate că mai are, dar poți numi oare acei oameni  prieteni?! Nu știu…

A lăsat în urma sa o viață degeaba… regrete, regrete, regrete… o viață care va fi uitată îndată ce-și va da duhul. „Peste toate o lopată de țătână se depune…” A înțeles demult ce a greșit. Poate că dacă i-ar mai oferi cineva vreodată șansa, ar face altfel… dar nu mai are o altă șansă, nu mai are o altă viață. Are doar viața pe care și-a ratat-o…

Și acum, dacă se întâmplă să luați microbuzul spre Chișinău de la Iași, sau să treceți vama pe la Giurgiulești, puteți vedea un bătrân care face contrabandă de țigări… cu ochii triști, pierduți undeva. Un om care a trăit degeaba, care încă mai trăiește, dar face impresia că e mort demult… și în loc de inimă are un medalion care ascunde un secret… viața lui nu a fost în zadar, a iubit cu adevărat.

Dar eu nu cred în asta.

Mai sus am spulberat mitul lui Don Juan. Când te uiți la acel om poți să înțelegi cât de important e să nu-ți arunci viața ta la gunoi și pentru ce trebuie să trăiești pe acest pământ. Cine a înțeles, a înțeles bine.