Arhive etichetă: roman

prieten drag

Romanul „Prieten Drag” de Gu de Mopasan este o carte ce o pot recomanda cu încredere persoanelor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 40 de ani. („Милый друг” Гу де Мопасан, eu am citit varianta în limba rusă, o carte editată în ’82-’83, găsită în biblioteca unor prieteni de familie cărora, cu această ocazie, le mulţumesc pentru faptul că mi-au împrumutat-o). Este o carte uşor de citit. Autorul cu siguranţă a scris cartea cum putea el mai bine deoarece efectiv te lasă cu sufletul la gură, este suficient de incitantă ca să te gândeşti la ce va fi mai departe aproape tot timpul, până nu o termini. Acţiunea se petrece în Franţa, în marele Paris, pe timpul când oamenii râvneau la titluri de conte, duce şi ducesă. Este un fel de Don Juane numai că interpretat altfel. După cum v-aţi dat seama eroul principal este un bărbat care începe prin a fi nimic, este dependent de opinia publică, bani şi femei, chiar dacă nu ştia de la început. E o descriere a unui anumit tip de bărbat pe care-l puteţi întalni şi astăzi. Nu c-aş fi eu feministă dar tipul ăsta de bărbat chiar există. Nu rămâne decât să-l descoperiţi citind cartea din scoarţă-n scoarţă.  Spor!

Naționalitatea?!

Din DEX:  „NAȚIONALITÁTE s. f. 1. Apartenență a unei persoane la o anumită națiune; cetățenie. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național…”

Un subiect pe care nu l-aș fi abordat dacă nu citeam azi un articol care m-a motivat într-un fel. Voi încerca să fiu coerentă, nu va fi ușor pentru că voi fi subiectivă. Niciodată nu mi-a fost simplu să vorbesc liber la acest capitol.

Inițial, și zic de perioada înainte de a citi articolul, o perioadă mai lungă… de câteva luni, am încercat să mă clarific cu mine, să înțeleg și să mă înțeleg. Știu, încă nu m-am lămurit complet, dar nu mai sunt atât de confuză, e altfel.

Zilele trecute aveam de completat un CV. Am ajuns la naționalitate și mi-am pus o întrebare, la prima vedere elementară: „Sunt Moldoveancă?!” Nu, sunt cetățean român… cu actele în neregulă, ce-i drept, dar SUNT! Așa mă simt, așa mă simțeam și am fost dintotdeauna, doar că nu mi s-a spus, și deci, nu știam asta. Se credea că se subânțelege. Naționalitatea mea nu a fost recunoscută la timpul ei, nu am dobândit-o de la naștere, cum și ar fi trebuit să fie în mod natural, trebuie să lupt pentru ea! Nu am scris în CV: „Română” pentru că lupta încă nu s-a încheiat și mă voi simți cu adevărat împlinită doar atunci când voi fi și pe hârtie ceea ce sunt în propria subconștiință. Momentan nu sunt decât un cetățean fără drepturi.

Nu pot să-mi asum „basarabenitatea”, e absurd, nu vreau să inventez ceva ce nu există sau există doar parțial. Fiecare are dreptul la propria opinie. A mea asta e. Da, m-am născut în Basarabia. Da, e „gura de rai” care m-a procreat din humă și de care voi fi legată intreaga-mi viață, dar și ea, la rândul ei e parte din altceva și nu pot omite acest amănunt. Să zic că sunt basarabeancă și să nu zic că sunt moldoveancă și româncă, e ca și cum nu aș zice nimic. Basarabia e parte din Țara Moldovei, încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare, și ea, la rândul ei e parte din România Mare. Totul se leagă. Nu există  națiune moldovenească, basrabenească… puteți zice cum vreți! Există români de pe ambele maluri ale Prutului, de pe ambele maluri ale Nistrului și împrăștiați în întreaga lume. Circumstanțele, istoria… i-a separat, i-a făcut diferiți, dar ceea ce-i leagă continuă să-i mai lege. Încă nimeni nu ne-a luat graiul, chiar dacă a reușit să-l schimonosească rău, să-l invadeze și forțeze cu cuvinte intruse… s-a încercat și să-l scoată, cât era posibil, din uz, să-l facă pe român să se jeneze că vorbește limba română, dar tot scopurile meschine nu au fost atinse. Ne leagă și ne va lega istoria, ne leagă victoriile și înfrângerile, ne leagă milioanele de suflete care și-au dat viața, care au murit de moarte proprie, viitorul, acelaș cuget, acelaș sânge și un singur Dumnezeu. Aceasta nu se uită!

Adevărat, nu poți deveni alt om peste noapte, dar nici nu vreau. Totul trebuie făcut cu bună știință.

Și vreau să termin cu cuvintele lui Vitalie:  „Nu o să uit. O să ştiu că vin dintr-un loc mult pătimit, care a fost românesc, dar apoi s-a scăldat în apele tulburi ale altor culturi. Nu o să am nici un fel de remuşcare. Istoria nu este nici rea, nici bună. Istoria doar este. Oamenii sunt cei care o interpretează.” … și oamenii sunt cei care o fac în prezent. Totul depinde doar de noi!

Anului care trece, bun sau rău

„… pleacă batrâne, o să te ținem minte, sau o să te uităm, adio oricum, lasă loc unor noi sforțări și speranțe… Ceea ce s-a împlinit cu tine să continue, ceea ce a fost eșec să iei cu tine în neant, și o nouă rotație în jurul soarelui, a pământului nostru plin de albastre și imense întinderi de ape, să fie benefică oceanului uman în totalitatea lui și fiecăruia dintre noi în parte… Să nu moară nimeni în anul care vine (sau poate, nu?) și să nu nască decât mamele fericite! Nu-ți port pică, gândii eu însumi pentru mine, am fost fericit în aproape toate lunile tale, mi-ai adus în viață o ființă pe care o iubesc și mi-ai confirmat că truda gândirii mele a fost fructuasă. Spune-i micuțului an nou, care ne întâmpină, să ne ajute, înainte de a îmbătrâni și el, să ne îndeplinim măcar o parte din dorinșele noastre nemăsurate…”

„Cel mai iubit dintre pământeni” Marin Preda

 

 

Vă doresc un An Nou cât mai frumos! Crăciun fericit! și

La mulți ani!

O carte genială!

„… aceste cărți nu-mi cereau nici mai mult, nici mai puțin decât să le acord zile, ani din viața mea; le citeam din nevoia imperioasă de acumulare, îngrămădind peste sufletul meu viu cunoștințe; acum le deschideam și după câteva minute mă adresam autorului  de pe copertă: tu vrei să-ți dedic zile din viața mea, nici nu știi cât ești de pretențios; te-ai gândit bine când te-ai așezat la masă și ai scris între coperți atâtea mii de pagini? Te-ai gândit că riști să te pun la loc? Ca și când ai vrea să vorbești cuiva și ești dat pe ușă afară? Te-ai gândit cât e de dezagreabil? Da, știu, ești un mare savant, dar ești savant prin acumulare a ceea ce au gândit sau trăit alții… tu, de la tine ce aduci? Ce-ai trăit? ce experiență capitală te-a zguduit care m-ar putea cutremura și pe mine?”

Vreau să vă împărtășesc câteva impresii în urma lecturii unui extraordinar roman (politic, romantic, social, filosofic), un roman total, profund, ieșit dintr-o gândire matură, decisă să înfățișeze fără cruțare adevărurile unei epoci, a „epocii de aur”. Este vorba despre „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. Am numit cele peste 1200 pagini ale cărții viața la pachet cu lux de amănunte. Autorul se apropia de obiect cu imprevizibile ocolișuri, abordează  noțiunile de fericire, iubire, existență, autoritate, putere… și le dezvoltă în meditații profunde, întâmplări și povestioare parcă rupte din viață, o redare fidelă a cursului unei vieți și a tot ce ar fi putut-o marca (destinul ca un joc al sorții) și o mărturie în plus că o societate socialistă, bazată pe minciună, abuz, ateism, violență… nu poate exista mult timp.  Această carte nu riscă să fie pusă înapoi pe raft înainte de a fi citită, credeți-mă! M-a făcut să râd, să plâng, să zâmbesc  și să fiu tristă. „Romanul unui destin care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăiește într-un destin.” Este o carte genială!

fragment

[…] „Tresării, parcă alarmat… Da, avui brusc un sentiment de alarmă… E toamnă, frunze împrăștiate… Nu era pe deplin toamnă, dar pașii ei și palele încă verzi… Da, încă verzi, dar curând vor fi galbene și… fructe maronii vor pica rostogolindu-se cu un pocnet pe largile trotuare… cădere și în aceiași clipă dezghiocare, eliberare pentru o nouă viață, un nou ciclu… Monotoni, nesiguri, parcă fără convingere, pașii ei se îndepărtau tot mai mult… Aveam o halucinație? Cineva parcă reînvia în această siluetă ezitantă, într-o scenă trăită demult… De cine mă mai despărțeam astfel? … Cine îmi mai vorbise cu un astfel de stins regret? … „Trandafirii tăi cântă o voce în mine (a cui era?) s-au ruginit în glastră, vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult…” Cine mă mai făcuse să simt o astfel de vagă, nedureroasă, nedefinită și aproape dulce sfâșiere? Nimeni, poate în altă viață?” […]

Infecție sentimentală

De ceva timp am urmărit pe câteva blog-uri si forum-uri discutându-se despre o temă căruia, inițial, nu i-am acordat prea multă atenție.  Am catalogat tema la clasa problemelor existențiale, la care niciodată nu se poate găsi o soluție… fiecare își are propria sa opinie la acest capitol și despre care se vorbește foarte mult în operele literare.

Banala problemă când survine o dispută între un bărbat și o femeie: bărbatul este un nesimțit, nu înțelege și nici nu încearcă să înțeleagă ce se petrece  în sufletul unei femei și femeia nu iubește niciodată precum iubește un bărbat, este rece, prea sentimentală și prea comună (cel mai strălucit exemplu:  Scrisoarea V de M. Eminescu ). Fiecare trăiește cu dreptatea sa dar nimeni nu are dreptate. Un bărbat este în măsură să înțeleagă o femeie, este o prostie că ea reprezintă o enigmă pentru el, ca și viceversa. În realitate, nu o/îl  înțelege din simplu’ orgoliu sau egoism exagerat. Nu poți iubi mai mult din moment ce iubești, cred eu! Intensitatea cu care simți nu poate depinde de sex, e absurd!

Întâmplarea a făcut ca, scotocind printre cărțile bibliotecii cu totul alte volume și alți autori ce mă interesau la moment, să dau peste romanul  „Nunta în cer” de Mircea Eliade. Este un roman psihologic. Il pot recomanda cu mare căldură oricui. E o poveste tristă, care mi-a lăsat un gust amar… dar mi-a placut enorm, mai ales pentru că, până la ultimul cuvințel, nu puteam ghici care va fi sfârșitul.

Ca să revenim la subiect, am scos cateva opinii generale din roman, care pot reprezenta cu ușurință părerile unui bărbat despre ceea ce numesc eu „infecție sentimentală”. Zic „infecție” pentru că mulți încearcă să se vindece/să evadeze, dar puțini reușesc… și cred că e cel mai frumos lucru care ți se poate întămpla vreodată.


[…] „Totul ar fi putut fi altfel. Gândul acesta m-a obsedat dintotdeauna: că toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut să nu fie deloc; că toate sunt întămplătoare pe lumea asta, fără nici o necesitate, fără nici o noimă…”

„Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignoranța căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezești că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări. ”

„Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de ușor să cunoști și să uiți un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezența ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu ființa aceasta frumoasă sau mai puțin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub același acoperământ, alături de tine zi după zi, zi și noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupra-mi? Cum m-ar fi turmentat prezența ei?… Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă și, fără voia ei, mă destramă și mă topește, până la descompunerea finală. De sfârțitul acesta nu scapă nici un bărbat…”

„N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor; nu privesc niciodată în felul ăsta o femeie. O privesc însă întotdeauna cu foarte multă bunăvoință și aștept să văd ce vrea sau ce are ea să îmi arate. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femeine arată, cu insistență, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care își subliniază contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit și judecat. Un bărbat care privește cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreție. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim așa cum vrea ea”

„De obicei, nu-mi plac oamenii triști: cu atât mai puțin femeile triste. Cei mai mulți din tre noi suferim de tristeți umilitoare, de ordin biologic sau psihologic. Suntem triști pentru că am ratat o afacere, pentru că nu ne funcționează ficatul sau pentru că am pierdut o noapte la chef sau în bibliotecă. Iar cu femeile, e și mai penibil. E ceva de duzină în cele mai multe tristeți feminine…”

„Am uitat demult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaților: să n-aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează mai îndelung prezența bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.”

„Ființa mea întreagă era inecată. Tot ce crezusem, mai înainte, despre dragoste, despre voluptate, despre libertate se dovedea acum puieril, superficial, aproape vulgar […] prezența aceea, de care mă temusem atât, pe care o știam macerată de piatra iadului, prezența femeii iubite-care este, pentru orice bărbat, demonie, dezagregare, risipire-am simțit-o, de astă dată, ca o împlinire îngerească a ființei mele… ” […]

„Nunta în cer” Mircea Eliade