Arhive etichetă: Suceava

simfonii de toamnă, ediţia II

Aseara am avut deosebita ocazie să merg la un concert simfonic în air liber organizat de Clubul Rotary în faţa Consiliului Judeţean Suceava (spaţiu supranumit şi escapadă). Vreau să spun că am rămas plăcut impresionată: sunetul era aproape perfect – băieţii care s-au ocupat de sunet şi-au făcut treaba bine… şi cănd te gândeşti că era pur şi simplu afară. Ca de obicei concertul a inceput cu o jumătate de oră întărziere (ceea ce este un lucru obişnuit cam pe la toate concertele), plus cam o jumătate de oră de laude şi mulţumiri aduse sponsorilor. Era un pic cam friguţ, cerul era plin de nori şi am avut un mare noroc că nu a plouat (am simţit eu ceva şi n-am mai cărat umbrela după mine). Corul, orchestra şi soliştii au fost excepţionali. I-am auzit în premieră pe cei de la Opera Naţională Română din Iaşi şi pot să zic doar un singur lucru: sunt mândră că sunt român. Sunt de apreciat oaemii talentaţi care fac ceva măcar pentru ei, muncesc, au talent – nu stau pur şi simplu în faţa monitorului frustraţi de propriul ego şi plini de un naţiuonalism perfid, pân’ la urmă sunt oameni fel de fel: unii îşi scriu pe tricouri unele chestii, alţii nu (m-am abătut un pic de la subiect)

Domniţa din faţa mea cu bucle bălai era adorabilă, nu prea înţelegea ce se întâmplă, se plictisea un pic şi „bruia semnalul”. Un alt copil însărcinat să comercializeze apa la intrare (cu 2 lei/bucata) nu avea mărunţiş şi încerca să vândă pe datorie.

Uvertura Nunta lui Figaro mi-a amintit de animaţia Tom si Jerry. Tot din animaţiile Disney veneau şi amintirile pe fundalul sonor al „Valsului florilor” de Ceaikovski. A fost frumos, poate chiar mai frumos decât anul trecut la ediţia I.

Ştiu că par un pic răutăcioasă dar per ansamblu mi-a plăcut atât organizarea cât şi concertul în sine, ceea ce este un lucru lăudabil.

consecinţele proiectelor „fabuloase”

si am revenit la secţiunea „lumea teatrului absurd”, cu chin, cu vai, dupa o pauza de cateva luni iată că mi-am găsit „o fărâmitură  de timp” (cum zicea bunică-mea pe vremuri) şi pentru blog.

sa începem cu începutul…

după cum ştiţi (iar pentru care nu ştiu, aflaţi acuma), în buricul târgului, adică în centrul oraşului Suceava, pe lângă Casa de Cultură (zonă rezidenţială de altfel), s-a construit o parcare subterană. imaginaţi-vă numai, oamenii de pe acolo zi şi noapte, non stop – chiar şi de sărbători, au auzit cum se lucrează pe şantier. acuma dacă tot lucrarea a fost finisată şi parcarea a fost dată în exploatare s-ar zice că zgomotul de odinioară a rămas în trecut… ei bine că nu, deştepţii ăia care au proiectat şi au montat sistemul de ventilare a aerului pentru parcare au uitat de un aspect foarte important – zgomotul. periodic, adică de câteva ori pe zi şi noapte, se activează automat ventilatoarele şi scot un zgomot că se aude şi cu geamurile închise, şi cu ce fel de geamuri vrei.

da, cam asta e realitatea (trăim în România şi uneori asta ne ocupă tot timpul)

sau au uitat, sau le-a scăpat, sau au cumpărat ce era mai prost prin licitaţie (ca de aia şi iese de fiecare dată cel mai…) sau nu le pasă, ideea e că atâta timp cât va fi parcarea, cu siguranţă va fi şi zgomotul. amin!

p.s. unii locatari au făcut plângeri, au fost purtaţi de la o instituţie la alta şi pân’ la urmă s-au lăsat păgubaşi… e greu să izolezi fonic un aparat ce scoate zgomote şi mai ales, e greu să faci ceva cu cap în zilele noastre, mai cu seamă dacă banii vin din fondurile europene.

acestea fiind spuse, ne mai auzim şi data viitoare, sper să fie cât de curând.

Mirific peisajul, păcat de drumuri…

Daca tot campania electorala a fost in toi si fiecare candidat la postul de primar si de consilier a venit cu promisiuni fel de fel, mi-am zis sa vorbim un pic despre starea drumurilor in Județul Suceava.

Acum trei ani am fost la o biserica undeva pe langa Radauti (Biserica Inaltarea Sfintei Cruci din Volovat). Tot atunci a avut loc primul meu contact cu drumurile proaste facute pe banii europeni. Biserica este ctitorita lui Stefan cel Mare de prin anii 1500-1502 si  se zice ca aici s-au cununat parintii lui Ciprian Porumbescu. Luand-o pe jos am avut timp sa contemplez din plin imprejurimile. Am deviat gtrav de la traseu, ca de obicei, si la un moment dat, in fata noastra a aparut o inscriptie: „proiect finantat ue finalizat 2004”. Vreau sa zic ca starea drumului era jalnica, avea cratere pe el de mai mare dragul, ce sa mai zici. Nici azi nu cred ca s-au schimbat lucrurile prea mult pe acolo, cu toate ca n-am mai calcat pe acel traseu.

Acum doua luni am mers pe un alt drum, judetul Suceava… un drum care duce spre Transilvania, spre punctul vamal cu ungurii.  Peisajul era mirific: munti, serpentine… Raiul pe Pamant, credeti-ma pe cuvant, pacat de drumuri. Cea mai buna caracterizare a acelor drumuri ar fi: drumuri pentru sporturi extreme si senzatii tari. In Ungaria, in Austria in veci nu vezi asa peisaje. Turistii ar ramane cu siguranta incantati, pacat ca traseul e inaccesibil sau foarte anevoios. Cum am trecut de indicatorul care arata hotarul dintre judete, cum situatia s-a schimbat in mai bine, nu cu mult, dar totusi…

Si in loc de incheiere: Sunt curioasa ce va fi peste inca 3-4 ani. Trebuie de mentionat faptul ca prezenta la vot la alegerile pentru functia de primar in orasul Suceava au fost in acest an peste asteptari iar ideea „iesi la vot si poti castiga un automobil” mi s-a parut cea mai geniale si cea mai ieftina momeala pentru cei „saraci cu sufletul” …cozile in fata asazisului centru comercial Bucovina erau si a doua zi dupa alegeri.

La simfonic #2

29 martie, Suceava, Universitatea „Ștefan cel Mare”…

Un alt concert, Concert cameral susținut de Ansamblul de Suflători al Filarmonicii de Stat „Moldova” Iași, care a făcut cât 10 vieneze geniale luate la un loc. Concertul face parte din seria de concerte pe care vom avea marea fericire de a o urmări, după câte am înțeles. Următorul se anunță a fi la începutul lui aprilie.
Am așteptat evenimentul cu sufletul la gură. N-am mai mers la simfonic de pe la începutul iernii  și ce dor mi-a fost… mai ales că am o slăbiciune pentru suflători (instrument muzical), îmi amintește de casă, Nistrul meu cu apă lină și copilărie.

Așteptările mi-au fost depășite. Și acum sunt numai impresii.

Am avut în program:

Wolfgang Amadeus Mozart, una din creațiile măriei sale cu nr 387, presupun că e ăsta 🙂 nu am găsit-o decât pentru instrumente cu coardă

(următoarea nu a fost… e tot genială)

Charles Gounod – „Mica Serenadă” și

Jean Francaix – „Șapte dansuri”, pentru că nu e de găsit, vă propun spre audiție, în cele ce urmează „Clarinet Concerto” de acelaș compozitor

O seară minunată. M-a întristat totuși ceva, nu mă așteptam să vină atât de puțină lume, practic 1/3 sală era goală. Păcat!

Iar pe final, la bis, publicul a avut parte de o surpriză, un scurt colaj de opere cunoscute a marilor compozitori.

Magnifique! Merci beaucoup!

anotimpuri

și chiar dacă afară a nins, dacă s-a făcut cu totul primăvara,

dacă tu te-ai născut vara, iar în suflet încă mai este toamna,

viața merge înainte! nu ai cum să înțelegi în ce anotimp te afli chiar acum…

ești în toate patru deodată!

paradoxal, nu-i așa?

 

Amintiri #3

fără coerență... doar cuvinte

Sărbătoarea Sfântului Valentin din anul acesta nu o voi uita nicicând.

Am văzut pentru întâia oară Bucureștiul. Am mers mai mult de 12 ore cu trenul. Am savurat o noapte albă, înstelată și rece, cu lună, nori și stele. Mi-au ieșit în cale oameni de tot felul, bine că mai mulți buni decât mai puțin buni.

București. Respect acest oraș pentru denumirile de străzi la fiecare colț. Astfel, chiar dacă vrei, nu ai cum să te rătăcești. Trebuie să fii certat rău de tot cu orientarea în spațiu ca să te pierzi. E mare, e foarte mare și aglomerat. Toți oamenii fug undeva, se grăbesc… dar sunt aceeași, triști, veseli, dragi…

Am o fobie pentru aglomerații. De aceea poate că mă și simt ca peștele-n apă în orășelele mici, în Suceava, acasă… mă simt în siguranță. Orașele mari nu sunt de trăit, sunt doar de văzut și de fugit din ele cât mai rapid posibil. Bucureștiul mi-a făcut o cu totul altă impresie, m-am simțit bine. M-a lăsat să-l explorez la întunericul nopții și puțin la lumina zilei. E frumos, cu străduțe mici, cu construcții ciudate, cu fel de fel de mijloace accesibile de transport, parcuri minunate, locuri publice păstrate în curățenie (cel puțin pe unde am fost eu)… cu viața sa proprie care nu se oprește nici pe o clipă. Dar ce am reușit eu să văd din acest oraș… o părticică mică-mică și atât. Voi reveni, cu siguranță.

Călătoria cu trenul. După cum v-ați dat bine seama, îmi place să urmăresc ce se întâmplă aici. E ca o mini piesă de teatru, nu neapărat cu deznodământ și fir narativ, dar gratis și captivant. Spre București, spre sfârșitul călătoriei, păcat că spre sfârșit, a derulat o adevărată dezbatere. Un domn cu idei fixe făcea revoluție în construcții (cărămizi din sticle de plastic, atmosfere și presiune… ecologie frate!), afirma cât de important e ca tinerii să nu mai construiască case, ci să locuiască în bordee… și câte și mai câte. Vecinul său îl contrazicea cât putea el mai bine și înjura conducerea: niște tâmpiți, proști și depravați… corupție, reforma în învățământ…

Calea înapoi am petrecut-o în compania a doi omuleți care se reîntorceau din Italia acasă, în Dorohoi. „Foaie verde lobodă/ Toată lumea-i slobodă” cum zice frate-meu. Portocale și biscuiți pe care le-au împărțit cu mine… Erau atât de dragi unul altuia. Aș zice că trecuți de 35, ea mai puțin cruțată de timp compartiv cu el, dar n-aș putea zice că mai în vârstă. S-au întâlnit acolo și nu cred că au o relație oficială dar am văzut, în sfârșit, în acea zi, un cuplu fericit. De ziua tuturor îndrăgostiților am văzut un cuplu cu adevărat fericit. Sper că au ajuns cu bine. Doi oameni pozitivi, de-ar fi toată lumea așa ca ei.

Am întâlnit o femeie căreia i-aș da premiul Nobel pentru cât de bine își face meseria. Și încă reușește să-ți mai zâmbească, să-ți vorbească frumos, să fie amabilă…

Și ultimile amintiri: amintirea cornului cu ciocolată care se topea în gură și a unei cărți care am citit-o pe jumătate ca să omor timpul în tren. „Păcatele tinerețelor” (C.Negruzzi)- fatală cartea, prima carte pe care am luat-o la întâmplare de pe raft. „Au mai pățit-o și alții”, „Toderică”, „Zoe”… o recomand!

Ca toată lumea care se respectă ;), nu sărbătoresc nici un obicei importat de pe la vecini și străini.

Sfântul Valentin e o amintire pentru cei „deștepți” că au fost nesimțiți tot anul și nu au dăruit nici măcar o floare persoanelor iubite, așteptând ocazii speciale. Iar când în sfârșit s-a găsit o ocazie, cum ar fi asta, minoră, nu fac nici un gest pentru că se respectă și nu sărbătoresc toate tâmpeniile importate de pe la americani și vecini, e simplu.

O zi împlinită…