Arhive etichetă: timp

weekend la Brașov (partea II)

Vremea a fost de partea noastră și de astă dată. Nu că nu mi-ar mai place vremea posomorâtă, cerul plin de nourași pufoși și cenușii care tot se zbuciumă, se amestecă și se destramă picătură cu picătură… dar pe ploaie nu prea ai cum să urci pe munte, cu siguranță. În acel weekend frumos al unui început de toamnă ne propuseserăm tocmai acest lucru, să urcăm pe munte, destinația – Vârful Tâmpa. Ne-am echipat frumos, de dimineață (adică între orele 9-10, să nu uităm că era weekend), am ajuns la poatele muntelui și de acolo am ales traseul cu marcajul galben, adică Banca lui Alesius – Treptele lui Gabony – Pajiștea Tâmpei – Vârful Tâmpa. Traseu de o dificultate mică spre medie, pe alocuri abrupt și cam pietros, deci fără o pereche de bocanci serioși în picioare nu prea ai ce face pe acolo.

Impresionant.

Brașov

Banca lui Alesius

Brașov

Treptele lui Gabony

Brașov

Spre vârful Tâmpa

Brașov

Imagine de pe Pajiștea Tâmpei

Din păcate nu s-a gândit nimeni să fixeze de-a lungul traseului coșuri sau pubele pentru colectarea deșeurilor. Pe alocuri sunt aruncate peturi, pungi de plastic… și când zic „pe alocuri” mă refer la locuri mai puțin accesibile omului de rând, unde doar alpiniștii, sau cel puțin oamenii dotați cu echipamente speciale de escaladat munții, ar putea ajunge (idee bună pentru organizarea „Let’s do it România” pentru alpiniști). Nu pot să mai zic ceva de responsabilitatea și conștiința (poate inexistente) a oamenilor care au aruncat acele deșeuri (depinde de educația fiecăruia, în definitiv). Pentru unii e prea greu să pui un pet proaspăt golit sau o pungă frumos în ghiozdan și să o arunci la primul coș de gunoi careți iese în cale…

Destinația finală, adică vârful Tâmpa, se află la o altitudine de peste 950 metri. Pe același traseu se ajunge și până la platforma / locul unde este fixată inscripția „BRAȘOV”. Imaginile sunt superbe și acolo.

Mai este un al doilea traseu cu marcaj roșu care duce prin serpentine și care, din câte am înțeles, se poate face și cu bicicleta (trebuie de încercat).

Ce dor mi-a fost de munte. Cred că n-aș da niciodată un concediu la mare pe o drumeție pe munte.

Am coborât cu telecabina și în câteva minute eram jos. Îmi amintesc de o femeie care-i zicea soțului și celor doi copii: „Am urcat câteva ore ca să coborâm în câteva minute…”. Probabil urcase pe al doilea traseu care este și mai lung.

Era ultima zi de Oktoberfest la Brașov. Am mers într-acolo mai mult ca să admirăm atmosfera, era ceva de necrezut – sute de oameni care cântau în cor, se veseleau și se simțeau bine pe fundalul muzicii adevărate (adică rock) și în compania prietenilor și apropiaților. Ne treceau fiorii…

Mai târziu am mers și am savurat câte o ciocolată caldă la KafePub (între timp deveniserăm clienți fideli ai localului). Ne-am mai plimbărit prin Centrul Vechi și ne-am trezit la un moment dat că se făcuse seara.

Ce repede trecuse weekend-ul! Da, timpul trece parcă mai repede chiar atunci când ți-e lumea mai dragă. Am rămas cu ceva chestii (gusturi, locuri, imagini, peisaje) de care cu siguranță am să-mi amintesc cu zâmbetul pe buze.

Și incă o dată Brașovul a reușit să mă impresioneze.

Anunțuri

timpul

Teoretic timpul nu există, se zice că noi singuri ne măsurăm destrămarea, că fiecare clipă este echivalentul infinitului la fel cum este și o fracțiune de secundă. Noi trăim cu trecutul, care face parte din prezentul nostru, care, la rândul lui este o parte dintr-un viitor apropiat.

Cât de puțin și cât de mult ne poate oferi timpul… nu este atunci când îl vrem mai mult, în schimb reușește să spulbere exact ce trebuie să uităm – un preț infim pentru un tratament pe nume uitare.

Stau și mă gândesc câteodată… unii oameni nici n-au fost în viața noastră, au fost uitați cu desăvârșire, prezența lor a fost inutilă.

„salut. ai chef să ieșim la o cafea în seara asta?”

„numărul tău nu-mi este cunoscut. nu știu cine ești…”

ba da, știu, unul din cei câteva miliarde de străini de pe fața pământului, nimic mai mult.

incredibil… și au trecut trei ani…

Mirific peisajul, păcat de drumuri…

Daca tot campania electorala a fost in toi si fiecare candidat la postul de primar si de consilier a venit cu promisiuni fel de fel, mi-am zis sa vorbim un pic despre starea drumurilor in Județul Suceava.

Acum trei ani am fost la o biserica undeva pe langa Radauti (Biserica Inaltarea Sfintei Cruci din Volovat). Tot atunci a avut loc primul meu contact cu drumurile proaste facute pe banii europeni. Biserica este ctitorita lui Stefan cel Mare de prin anii 1500-1502 si  se zice ca aici s-au cununat parintii lui Ciprian Porumbescu. Luand-o pe jos am avut timp sa contemplez din plin imprejurimile. Am deviat gtrav de la traseu, ca de obicei, si la un moment dat, in fata noastra a aparut o inscriptie: „proiect finantat ue finalizat 2004”. Vreau sa zic ca starea drumului era jalnica, avea cratere pe el de mai mare dragul, ce sa mai zici. Nici azi nu cred ca s-au schimbat lucrurile prea mult pe acolo, cu toate ca n-am mai calcat pe acel traseu.

Acum doua luni am mers pe un alt drum, judetul Suceava… un drum care duce spre Transilvania, spre punctul vamal cu ungurii.  Peisajul era mirific: munti, serpentine… Raiul pe Pamant, credeti-ma pe cuvant, pacat de drumuri. Cea mai buna caracterizare a acelor drumuri ar fi: drumuri pentru sporturi extreme si senzatii tari. In Ungaria, in Austria in veci nu vezi asa peisaje. Turistii ar ramane cu siguranta incantati, pacat ca traseul e inaccesibil sau foarte anevoios. Cum am trecut de indicatorul care arata hotarul dintre judete, cum situatia s-a schimbat in mai bine, nu cu mult, dar totusi…

Si in loc de incheiere: Sunt curioasa ce va fi peste inca 3-4 ani. Trebuie de mentionat faptul ca prezenta la vot la alegerile pentru functia de primar in orasul Suceava au fost in acest an peste asteptari iar ideea „iesi la vot si poti castiga un automobil” mi s-a parut cea mai geniale si cea mai ieftina momeala pentru cei „saraci cu sufletul” …cozile in fata asazisului centru comercial Bucovina erau si a doua zi dupa alegeri.

în umbra ta

viața, prea sumbră și sinistră, a fost, acum e altceva,

doar starea poate mai persistă, dar mă trezesc în umbra ta.

nu-i întuneric, nici visare, e fapt real, te strâng la piept,

în lanț trec clipă după clipă, te am, de ce să te aștept?!

e toamnă, iarnă, primăvară… doar vară nu-i căci n-aș putea

să mă trezesc din nou o umbră, să nu mai fiu în umbra ta.

e rece, zborul nostru tandru s-a răsfirat într-un întreg,

de dragul tău m-aș naște iarăși, m-aș învăța din nou să merg,

de dragul tău și pentru tine aș învăța din nou să zbor

și să dansez valsul tăcerii, să cad o frunză… te ador!

viața prea sumbră și sinistră a fost… tu ești în viața mea

și de acuma înainte mă-nvăț încetu a zbura

e prea frumos la tine-n suflet și e prea rece-n univers,

întreaga viață-i poezie, iar clipele sunt numai vers.

 

 

 

Iași – început și sfârșit de poveste #2

Cea mai impunătoare clădire a Iașiului este, fără doar și poate, Palatul Culturii din 1925, construit într-un stil neogotic flamboaint de către arhitectorul român I.D.Berindei (inspidat de Hotel de Ville din Paris). Construit pentru a adăposti consiliul orășenesc al tribunalului și transformat în spital militar în timpul Primului Război Mondial, în prezent, incinta Palatului adăpostește 4 muzee (Istorie, Artă, Etnografie, al Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu”). Nu am vizitat nici unul, accesul turiștilor este permis doar pentru prima sală… și acolo merg lucrări de renovare care sper să se finiseze mai devreme sau mai târziu.

O biserica din cărămidă, aflată în apropierea Palatului, este Biserica Sf. Nicolae Domnesc. Este restaurată la inițiativa lui Carol I în sec XIX și reprezintă o biserică medievală, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Când am ajuns eu acolo se celebra o cununie. Vă spun sincer, în acea zi, pe la câte biserici am fost, am avut norocul să asist în jur la vreo 5 cununii religioase. N-am mai pățit așa ceva. Zi frumoasă, oameni frumoși, doar știam că în cele mai multe cazuri mirii aleg să sărbătorească oficializarea relațiilor toamna, atunci când se numără bobocii (părerea mea subiectivă).

Vizavi se află Casa Dosoftei, o clădire frumoasă din piatră. Datează din 1679 și inițial era parte din curtea domnească a Iașilor. În prezent aici se află Secția de Literatură Română Veche (o colecție de manuscrise religioase, icoane, literatură română dinainte de 1830). Nu am ratat ocazia de a o vizita.

Pe strada Cuza Vodă nr.51 se înalță spectaculoasa Mănăstire Golia, construită la 1546 pe timpul lui Vasile Lupu.

A urmat Biserica Bărboi peste care am dat din întâmplare, turnul clopotniței mi-a atras atenția. Este construită în anii 1841-1844, pe locul unei biserici a vornicului Ursu Bărboi în perioada 1613-1615. Probabil de aici vine și numele. Turnul clopotniță datează din perioada 1726-1733.

Unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult evreiești din România este Sinagoga Mare, întemeiată în 1670-1671, reconstruită în secolul al XVIII-lea și restaurată în anii 1970. Este recunoscută ca prima sinagogă din România. În prezent necesită o cât mai grabnică restaurare și conservare. Cu toate că este inclusă în Programul Național de Restaurare din anul 2006, lucrările nu par a fi îcepute… schelele stau de mult timp neatinse.

Cam într-o stare similară se află și Biserica „Sf. Sava”. Aici crește iarbă pe acoperiș, dar lucrările sunt cât de cât urnite din loc. Nu se știe însă exact data finisării acestor lucrări.

Biserica Armenească (Armeană) de la începutul secolului al XIX-lea era închisă pentru vizitarea turiștilor. Nu am mai reușit să o vizitez, se făcuse seara. Cimitirul bisericii este fără îndoială atracția principală: se crede că pietrele de mormânt de lângă gard datează din secolul al XIV-lea. Inițial pietrele erau așezate orizontal, șanțurile scobite pe suprafața lor aveau menirea să adune apa de ploaie ca să poată bea păsările, aplecându-și capul ca într-o rugăciune – o fermecătoare dovadă a influențelor orientale asupra creștinității.

Dacă mergi din centru spre periferie sau dintr-o parte a Iașilor în alta, ai impresia că ești în cu totul alt oraș sau poate în alt secol. Diferențele îți sar în ochi: de la elegant la vulgar, șters sau de la nou la vechi, lăsat la voia sorții, părăginit.

Am văzut orașul altfel, mai în profunzime, diferit de cum îl știam până atunci. Mi-am mai transformat un vis în realitate. Este un oraș special în care, cu siguranță, ai ce vizita. Ce să zic, m-am îndrăgostit.

Iar sfârșitul de poveste a fost Gara, încă o clădire cu o arhitectură deosebită – monument istoric ce datează din 1870. Când treceți pe acolo data viitoare să știți pe unde călcați.

Am urcat în tren și am revenit acasă.

(toate pozele le puteți vedea aici)