Arhive etichetă: tragedie

punct și de la capăt

18.03

inspirat dintr-un film. nu are nici o legătură cu realitatea mea

“dragul meu,
prima dată scriu așa prostii. de fapt, nu, prima dată scriu despre prostii de importanță majoră… la urma urmei, nu tot ce faci este prostie. pentru mine și un lucru nesemnificativ se încadrează în această categorie, adică nimicuri, dar uneori aceste nimicuri mai și dor. când dor-au importanță…”

scrisoarea-ți tremură în mâini. amețești citind-o… e scrisul ei, adoratul ei scris: rotund, citeț, mărunt… lăsat parcă în mare grabă. ți se taie răsuflarea…
vrei să uiți, să uiți și nu-ți iese nimic. cu cât mai mult ți-o dorești, cu atât ți se pare că trecutul reânvie… ai încercat deacum tot, nimic nu merge.
ai iubit. nu te poți resemna cu gândul că gata, s-a terminat. știi de ce dar mai cauți explicații, raționamente, ce ai făcut rău, de ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat. n-ai putut-o lăsa să plece. ea oricum a plecat, dar nu și din inima ta. o mai ai acolo și orice ce i-a aparținut sau a avut tangențe cu ea, ți-o readuce iar alături, îi simți din nou prezența. cifre, zile din calendar, culori, cuvinte, melodii… amintiri. ți-i atât de dor. vezi părți din ea în altele… doar ea e un întreg pe care nu-l vei mai avea niciodată. nu o poți ierta…
este primul omuleț de care te-ai îndrăgostit atât de mult, bolnăvicios, cu adevărat. nu te credeai în stare. prima dată când i-ai mărturisit ei: „te iubesc”…prima dată.
îți aparținea doar ție, așa credeai tu, cu trup și suflet, și nu te-ar fi putut trăda niciodată… pentru că doar era o parte din tine.
mă trec furnici, cum ai putut iubi așa…
nu ți-a rămas altceva decât să înlocuiești dragostea cu ura, tot atât de puternică… să iubești totodată și să suferi încă în tăcere, fără să vrei.
nu mai știi ce te poate salva. cine, cine, cine???
a trecut atâta timp și tu nu poți uita… ai iubit, în cazul de față dragostea nu te-a salvat… ai iubit.

„…ascultă-mă, lasă-mă să plec, trebuie să plec din inima și din viața ta. lasă-mă…
știu că nu mă vei ierta niciodată. te-am iubit. chiar dacă nu poți, iartă-mă.
sunt fericită. vreau să te știu și pe tine fericit. trebuie să mă uiți. nu te mai chinui cu întrebări. așa a fost să fie.
drumurile noastre nu se vor intersecta mai mult…

adio.”

19.03

20.03

…pur și simplu, e complicat.
uneori pare chiar stupid, m-am condamnat.

Anunțuri

Tragedie fără început și fără sfârșit. Scurtă incursiune.

Unele lucruri se întâmplă pentru că așa și trebuie să se întâmple, altele – din greșeală, altele – din prostie sau plictiseală.

Destinul este neputința de a schimba ceva, se întâmplă cu sau fără aportul tău direct, de cele mai multe ori – fără. Greșeala este o eroare comisă conștient sau inconștient, prin lipsă de informație sau experiență, care putea fi evitată în alte condiții sau după un studiu mai amplu/aprofundat. Prostia este o greșeală (repetată sau știută), o eroare făcută conștient, cu cunoștință de cauză, uneori care urmărește și un anumit scop (absurd/stupid) bazat pe o logică irațională.
Mi-e așa o ciudă… vreau să țip, să plâng… să pot schimba cursul firesc al timpului ca să pot trece peste orice limite… vreau și nu pot nimic. Această neputință nu este legată de destin, ci de faptul că ți se dă o dată o singură șansă pe care o ratezi… poate din lipsă de maturitate, inconștient… nu știu. Dar totul se rezumă la „poate”. Nu poți schimba lumea, știu asta, dar când poți schimba măcar o parte din ea (spre bine) – trebuie să o faci!

Greșeala se iartă, prostia – niciodată!

Câtă putere și cum poate schimba un omuleț – alt omuleț. Cel mai dureros este atunci când îl schimbă distrugându-l, lăsându-i doar regrete, răni ce nu se vor cicatriza niciodată, ucide tot ce e mai bun și lasă doar ura, răutatea, ranchiuna… lasă gol, ucide sufletul. Aceste persoane se pot vindeca dar preferă să nu o facă niciodată până la capăt. Au o teamă enormă în ei că totul se va repeta, și întradevăr, totul se poate repeta. Aici intervine prostia, poți să faci cele mai grave prostii sub afect: conștient, voluntar, sub o clauză „nobilă” care se numește răzbunarea. Când nimic nu mai rămâne, se pare că nu mai contează… dar contează! Și lanțul continuă… poate cu un alt omuleț, poate nu.
Nu mai credem în nimeni și nimic.

Și de ce e așa…

Niciodată nu „trecem peste”. Adunăm prea multe și nu mai înțelegem de la ce a început, vedem doar cum se termină… e o tragedie fără început și fără sfârșit.

Iar folosind de fiecare dată verbul „a putea”, ne dăm seama că depinde și de noi, deci putem schimba ceva… vreau să cred asta.