Arhive etichetă: tren

Amintiri #4

Nu știu ce a fost mai rău în tot acest răstimp. Mă mulțumesc doar cu clipe, ore, zile penetrate de parfumul împlinirii, prezentului, iluziilor.

De la sărbătoarea sf. Valentin n-am mai călcat prin București. Din start s-a anunțat o zi pe cât se poate de frumoasă la care nici nu mă așteptam. M-am trezit cu o stare aproape euforică. Și mai ciudat a fost faptul că am păstrat-o, acea stare, pe durata întregii zile.

În tren nu s-a întâmplat mare lucru… în luna octombrie nu se prea duce lumea la București, așa că puteai număra pe degete călătorii din fiecare vagon. Fiecare era preocupat cu ale sale, plictisit și somnambul. Doamna de vizavi, trecută mult de vârsta a treia, se trezea periodic din somnul ei liniștit pentru a urmări ființa din fața ei ce devorează o carte, filă cu filă. Mă înecam în acea lectură, de parcă nu mai citisem de un car de ani. Somnul nu reușise să pună stăpânire asupra mea decât fracțiuni epuizante de timp, mă trezeam tot mai obosită de fiecare dată.

Când soarele invadase, în cele din urmă, pământul, căci călătoria mea începuse pe la patru dimineața, urmăream orizontul. E mirific, nespus de frumos acel orizont, tăiat de zigzaguri, creste mărețe pe de o parte și dealuri și câmpii pe de alta. Doar acolo, la înălțime, poți fi mai aproape de Dumnezeu.

La destinație am ajuns după-amiază, epuizată fără să fi făcut nimic. De data asta cozile nu mai erau atât de lungi, așteptarea atât de anevoioasă și timpul atât de rece.

Pe la cinci aveam trenul înapoi. Era doar două.

Ironia sorții: ceea ce-mi planificasem să fac la Iași, am făcut la București. Am mers în cel mai apropiat parc, adică Herăstrău, am închiriat câte o bicicletă și am pedalat în voie 2 ore în jurul lacului cu același nume. Cine-ar fi crezut că Lacul Herăstrău are un perimetru de aproximativ 3-4 km. Mai exact trei, dar noi sigur am făcut mai mult de patru. Timpul a fost superb, panoramele – extraordinare. Cea mai frumoasă zi…

În drumu-napoi nu m-a preocupat mai nimic: nici domnul de vizavi, amețit de-a binelea, care consuma fără pauze bere după bere, fericitul de el… nici perechea de hulubași de alături ce se jucau în mașinuțe pe laptop. Vedeam ca și mai înainte doar pagini, contexte noi… până nu am înghețat. Iar CFR-ul face glume de prost gust: aveam aer condiționat rece în loc de cald, m-a ajuns frigul pân la os. La un moment dat m-am trezit că ascultam trenul, răsuflarea lui grea, vibrațiile… deliram și-mi era tot mai frig.

„Dincolo de bine, dincoace de rău… despre iubire” de Aurora Liiceanu și Alice Năstase, e prea dură cartea, plină de frustrări, concepții, adevăruri și păreri. Am rămas în lumea ei. O zi întregă nu mă puteam gândi decât la ea. Cartea chiar merită citită. Am desprins câteva idei… dacă tot vorbim, într-un final, despre iubire… (din capitolul „Iubesc, deci exist”)

„…Odată cu ispita libertății începe sfârșitul iubirii. Degeaba ne prefacem că într-o lume modernă dragostea nu poate rezista fără independență. Iubirile mari și fericite n-au nevoie de martori, n-au nevoie de moarte. Nici de butaforie, nici de spectacol, nici de artificii. Iubirea e o stare edenică. Dar pentru că nu suntem pregătiți să îndurăm fericirea cumplită pe care o aduce cu ea, sub pretextul dorului de libertate, fugim din Paradis. Și ne întoarcem unde?”

„Nici un bărbat sau femeie din lume nu merită lacrimile tale, iar acela care le merită nu te va face să plângi”
Gabriel Garcia Marquez

Ce minunat coctail am sorbit de dimineață. Ce frumoase amintiri mi-a putut lăsa o zi spontană, neplanificată.

M-am trezit abia a doua zi… cu un gol, dar cu ele – amintirile.

Lumea e doar un teatru…

Amintiri #3

fără coerență... doar cuvinte

Sărbătoarea Sfântului Valentin din anul acesta nu o voi uita nicicând.

Am văzut pentru întâia oară Bucureștiul. Am mers mai mult de 12 ore cu trenul. Am savurat o noapte albă, înstelată și rece, cu lună, nori și stele. Mi-au ieșit în cale oameni de tot felul, bine că mai mulți buni decât mai puțin buni.

București. Respect acest oraș pentru denumirile de străzi la fiecare colț. Astfel, chiar dacă vrei, nu ai cum să te rătăcești. Trebuie să fii certat rău de tot cu orientarea în spațiu ca să te pierzi. E mare, e foarte mare și aglomerat. Toți oamenii fug undeva, se grăbesc… dar sunt aceeași, triști, veseli, dragi…

Am o fobie pentru aglomerații. De aceea poate că mă și simt ca peștele-n apă în orășelele mici, în Suceava, acasă… mă simt în siguranță. Orașele mari nu sunt de trăit, sunt doar de văzut și de fugit din ele cât mai rapid posibil. Bucureștiul mi-a făcut o cu totul altă impresie, m-am simțit bine. M-a lăsat să-l explorez la întunericul nopții și puțin la lumina zilei. E frumos, cu străduțe mici, cu construcții ciudate, cu fel de fel de mijloace accesibile de transport, parcuri minunate, locuri publice păstrate în curățenie (cel puțin pe unde am fost eu)… cu viața sa proprie care nu se oprește nici pe o clipă. Dar ce am reușit eu să văd din acest oraș… o părticică mică-mică și atât. Voi reveni, cu siguranță.

Călătoria cu trenul. După cum v-ați dat bine seama, îmi place să urmăresc ce se întâmplă aici. E ca o mini piesă de teatru, nu neapărat cu deznodământ și fir narativ, dar gratis și captivant. Spre București, spre sfârșitul călătoriei, păcat că spre sfârșit, a derulat o adevărată dezbatere. Un domn cu idei fixe făcea revoluție în construcții (cărămizi din sticle de plastic, atmosfere și presiune… ecologie frate!), afirma cât de important e ca tinerii să nu mai construiască case, ci să locuiască în bordee… și câte și mai câte. Vecinul său îl contrazicea cât putea el mai bine și înjura conducerea: niște tâmpiți, proști și depravați… corupție, reforma în învățământ…

Calea înapoi am petrecut-o în compania a doi omuleți care se reîntorceau din Italia acasă, în Dorohoi. „Foaie verde lobodă/ Toată lumea-i slobodă” cum zice frate-meu. Portocale și biscuiți pe care le-au împărțit cu mine… Erau atât de dragi unul altuia. Aș zice că trecuți de 35, ea mai puțin cruțată de timp compartiv cu el, dar n-aș putea zice că mai în vârstă. S-au întâlnit acolo și nu cred că au o relație oficială dar am văzut, în sfârșit, în acea zi, un cuplu fericit. De ziua tuturor îndrăgostiților am văzut un cuplu cu adevărat fericit. Sper că au ajuns cu bine. Doi oameni pozitivi, de-ar fi toată lumea așa ca ei.

Am întâlnit o femeie căreia i-aș da premiul Nobel pentru cât de bine își face meseria. Și încă reușește să-ți mai zâmbească, să-ți vorbească frumos, să fie amabilă…

Și ultimile amintiri: amintirea cornului cu ciocolată care se topea în gură și a unei cărți care am citit-o pe jumătate ca să omor timpul în tren. „Păcatele tinerețelor” (C.Negruzzi)- fatală cartea, prima carte pe care am luat-o la întâmplare de pe raft. „Au mai pățit-o și alții”, „Toderică”, „Zoe”… o recomand!

Ca toată lumea care se respectă ;), nu sărbătoresc nici un obicei importat de pe la vecini și străini.

Sfântul Valentin e o amintire pentru cei „deștepți” că au fost nesimțiți tot anul și nu au dăruit nici măcar o floare persoanelor iubite, așteptând ocazii speciale. Iar când în sfârșit s-a găsit o ocazie, cum ar fi asta, minoră, nu fac nici un gest pentru că se respectă și nu sărbătoresc toate tâmpeniile importate de pe la americani și vecini, e simplu.

O zi împlinită…

O zi pierdută în drum

atenție, a rezultat o postare kilometrică, cu lux de amănunte

Aventura mea a început la 8:00, când m-am trezit și mi-am dat seama că dormisem cu o oră mai mult decăt era stabilit. În acea dimineață urma să parcurg traseul Suceava-Iași-Ungheni-Chișinău cu mai multe tipuri de transport public: tren, autobuz, microbuz…  Nu am făcut nici o rezervare la nimic, așa că tot urma să fie spontan și imprevizibil, cum a și fost. M-am informat din timp de mersul trenurilor și eventualul orar al autobuzelor ca că am o schiță, în linii mari, a ceea ce urmează să fac.

La 9 și un sfert eram la gara feroviară. Mi-am luat bilet la trenul personal de la 9 și 24, cu reducere, deci clasa 2. Am urcat în primul vagon de clasa 2 unde mă aștepta prima surpriză, la o temperatură de -10°C frig, în cupeu cred că erau și mai puține. Acolo mai era o bătrânică, o doamnă și o domnișoară (care mai târziu s-a dovedit a fi tot doamnă, dar despre asta – aflați îndată). În câteva clipe după deraparea trenului, vine și controlorul. Ne vede pe noi două (adică pe mine și pe domnișoara) că murim de frig și ne zice să mergem într-un vagon de clasa  1, cică acolo este căldură. Și eu de unde ar fi trebuit să știu chestia asta, că în vagoanele de clasa 2 nu se dă căldură la mijloc de iarnă?! Cineva a făcut o economie absurdă cănd i-a trecut prin cap așa ceva! Bravo CFR! Evident că am acceptat, mi-am luat gheanta și am înaintat spre vagonul alăturat, de clasa 1. D-ra a venit după mine iar bătrânica și doamna au refuzat și au rămas acolo. (Aici țin să mulțumesc controlorului, mai sunt oameni pe lumea asta!)

Alt vagon, alte cupeuri. M-am băgat la un loc de lângă geam, așa fac de obicei, și lângă sursa de căldură. În cupeu erau doi domni, țărani de meserie, care au vorbit foarte insistent pe tema pomiculturii, procesului de selecție și de îngrijire a soiurilor de pomi fructiferi cât și a timpului de afară. Unul din ei avea fața cu trăsături destul de expresive care mi s-a întipărit în mine și ce-mi amintea foarte mult de Moromete din filmul cu acelaș nume. Mă dezmorțisei și eu puțin. Mai mult de o jumătate de ceas nu am făcut altceva decât să mă uit pe geam la operele de afară procreate de către regina iarnă și să mă las purtată de gânduri, fiind totodată prezentă și acolo unde eram. Peste 2 stații domnii au coborât. În cupeu s-a lăsat o liniște de mormânt. Era din ce în ce mai cald și la un moment dat am început să observ un fenomen destul de ciudat: în cupeu ningea! Fulgi mărunți veneau de undeva de sus, dinspre geam, cu toate că geamul părea închis ermetic, așa credeam eu. Cernea ușor peste tot.

În  timp ce urmăream eu ciudatul fenomen, observat doar de mine, în cupeu au mai întrat un domn și o doamnă, soț și soție, care îndată au spart liniștea ce devenise apăsătoare și plictisitoare. S-au făcut bine comozi, mai bine ca la ei acasă. Au vorbit cât au vorbit între ei, după care doamna a început să o ia la întrebări pe d-ra de vizavi. Începea să devină înteresant. De aici aflasem eu că domișoara care ne însoțește e doamnă. Plecase din țară de 3 ani, în Italia, Palermo, și peste câteva zile intenționa să plece iar. Făcuse 10 clase, avea doar 22 ani, era căsătorită și avea și un copil. Nu am mai aflat ce făcuse cu copilul după ce a plecat. Rămâne doar de ghicit. Acolo, în Italia, a lucrat la o fabrică de confecții, o fabrică de conserve, și când nu era sezonul, baruri si pizzerii. Remunerată decent, după cum zicea d-ra, până la 5€ per oră.

Era puțin agitată. Vorbea cu nerăbdare și o doză de dispreț în glas și se juca cu un telefon prăpădit care avea la tonul de apel o manea oribilă. Se vedea pe ea că își păstrează cu greu calmul, era superficială. Mai târziu ne mărturisise că nu-i plac deloc trenurile (călătorea pentru prima și ultima dată) și preferă maxi-taxi-urile. În Palermo închiriază o casă cu 350€/lună și este împreună cu soțul care lucrează în domeniul construcțiilor.

Eram un ascultător pasiv. Nu mă implicasem în discuție decât pe alocuri și cu replici scurte sau răspundeam strict la întrebările care îmi erau adresate. Domnișoara coborâse la următoarea stație, noi urma să mai mergem încă câteva.

Era suficient de cald, mi se părea chiar exagerat, ca să las tot ce putea fi lăsat din hainele de pe mine. Uite cum unii obțin totul și alții nimic, și în nici unul din cazuri nu e ok, ce face clasele din oameni 😀

Am început să vorbesc cu domnul pe temele pe care le dezbătuse soția sa anterior. Amândoi se dovediseră a fi foarte sociabili și receptivi, „vorbăreț” cum zicea dânsul. Ironia sorții, el fusese tot de câteva ori în Italia, în concedii, să lucreze la negru, ca tot omul care se respectă. Și dacă tot mergeam cu trenul, ne descriseră în detalii și culori prima sa călătorie cu avionul. Și acum zâmbesc când îmi aduc aminte. Pleca de fiecare dată la fratele său, stabilit acolo, care aranja din timp tot. „Dacă nu știi limba, ești pierdut. Concetățenii/țencele cu care vii te abandonează direct de la aeroport și refuză din start să te ejute cu ceva. Donne-le sunt întâlnite de către așazișii stăpâni cu mașini personale, suspecți care-ți trezesc doar semne de întrebare…” Lucrase la transportatul strugurilor. „Căram coșuri a câte 40 kg în spate, pe cărări înguste, la poalele munților pe un traseu de câteva sute de metri. Pe acele cărări nu poate trece mai mult nimic. La început se foloseau măgarii, acum localnicii au români.” Lucra de dimineața până seara târziu, de la 8 la 21 pentru 60€, o sumă de nimic, dar pe care uneori nu o poți avea având servici’ și lucrând la tine acasă. „D-ra a mințit, nu putea ea lua 5€ pe oră, mai cu seamă în regiunile de sud unde zicea că muncise. Iar munca în construcții nu mai este la fel de cerută pe piață ca mai înaionte, deci, soțul ei o duce la fel de prost. Oamenii pleacă și când văd ce muncă și în ce condiții o vor face, nu au curajul să se întoarcă doar de rușine. Lucrează pentru datorii. Fac o muncă de nimic acolo ca să se întoarcă acasă și să zică cu mândrie că muncesc în Italia…” De ce ne-a mințit d-ra, oameni străini care nici nu au reținut bine cum o cheamă (evident că nici nu s-a prezentat)?! E simplu… dar vă las pe voi să vă gândiți și să-mi ziceți.

Eu am fost întotdeauna de părerea că, dacă ai un servici’ bun, poți munci și acasă. Nu poate dura o veșnicie marea criză economică care în țările vestice nici nu se resimte. Iar brațe ieftine de muncă se vor căuta oricând. Și unde poți găsi resurse umane mai ieftine decât la noi?! Avem și oameni deștepți care pleacă pentru că acolo li se oferă totul, acum, nu în altă viață cum se întâmplă acasă. Oameni care se vând bine sau mai puțin, care fac trafic și renunță la valori, la patrie… Unde plecăm și unde vom ajunge?!

Călătoria mea spre Iași era de acum spre sfârșite. Mă despărțisem de soți, urându-ne sărbători fericite și un an nou mai bun.

La coborârea din tren, doi băieți cu care hoinărisem pe la Alba-Iulia anul trecut m-au determinat să-mi schimb traseul. Am luat-o spre autogară unde am aflat, spre marea mea uimire, că ruta pornește abia la 14:45 și nu era nici 13. Renunțasem și la tren și am luat-o spre Copou cu tranvaiul. Acuma să vă zic cum se prinde o ocazie (nu am știut înainte): scoți pașaportul albastru, adică îl faci vizibil că doar nu-ți este scris pe frunte că ești moldovean, și stai așa cu el la margine de drum. În 20 min am prins o mașină până la vamă. Nu am nimica cu Fuego, dar am avut onoarea să-i ascult glasul neîncetat, șoferul se dovedise a fi un fan de-al lui, ce nenorocire. De la Sculeni am luat un maxi-taxi spre Ungheni unde am și ajuns în mai puțin de o oră, cred. Iar la Ungheni a început distracția. Am luat un bilet la autocar pe care scria: pornirea 15:00, locul 10 (trebuie să subliniez că respectarea locului era obligatorie!). În realitate am decolat pe la 15 si 30 pentru ca șoferul, sau cine mai era pe acolo, să aștepte ca să se completeze toate locurile libere. Aici era frig de înghețau pietrele! (bine mai fusese în tren…). Am reușit să adorm și când m-am trezit eram pe loc, s-a stricat autocarul la mijloc de drum.

La Chișinău am ajuns cu întârziere. Încă puțin și pierdeam și ultima legătură spre casă. Tot atunci am avut marea surpriză să-mi revăd o fostă colegă și bună prietenă din ghimnaziu, o tipă la fel de nebună ca și mine cu care am pălăvrăgit despre tot și toate până acasă.

Uite așa! A fost o duminică frumoasă, cu un sfârșit tot atât de neprevăzut ca și începutul.