Arhive etichetă: viata

siguranța

este o noțiune ce ne aduce bucurie, încredere… ne permite să fim flexibili și să alegem ceva nou în cazul eșecului sau să fim statornici și fideli în cel de-al doilea caz. indiferent cum ar fi, e mult mai bine să stăpânești… să fii sigur, decât să fii stăpânit de incertitudinile zilei de mâine.

Anunțuri

timpul

Teoretic timpul nu există, se zice că noi singuri ne măsurăm destrămarea, că fiecare clipă este echivalentul infinitului la fel cum este și o fracțiune de secundă. Noi trăim cu trecutul, care face parte din prezentul nostru, care, la rândul lui este o parte dintr-un viitor apropiat.

Cât de puțin și cât de mult ne poate oferi timpul… nu este atunci când îl vrem mai mult, în schimb reușește să spulbere exact ce trebuie să uităm – un preț infim pentru un tratament pe nume uitare.

Stau și mă gândesc câteodată… unii oameni nici n-au fost în viața noastră, au fost uitați cu desăvârșire, prezența lor a fost inutilă.

„salut. ai chef să ieșim la o cafea în seara asta?”

„numărul tău nu-mi este cunoscut. nu știu cine ești…”

ba da, știu, unul din cei câteva miliarde de străini de pe fața pământului, nimic mai mult.

incredibil… și au trecut trei ani…

în umbra ta

viața, prea sumbră și sinistră, a fost, acum e altceva,

doar starea poate mai persistă, dar mă trezesc în umbra ta.

nu-i întuneric, nici visare, e fapt real, te strâng la piept,

în lanț trec clipă după clipă, te am, de ce să te aștept?!

e toamnă, iarnă, primăvară… doar vară nu-i căci n-aș putea

să mă trezesc din nou o umbră, să nu mai fiu în umbra ta.

e rece, zborul nostru tandru s-a răsfirat într-un întreg,

de dragul tău m-aș naște iarăși, m-aș învăța din nou să merg,

de dragul tău și pentru tine aș învăța din nou să zbor

și să dansez valsul tăcerii, să cad o frunză… te ador!

viața prea sumbră și sinistră a fost… tu ești în viața mea

și de acuma înainte mă-nvăț încetu a zbura

e prea frumos la tine-n suflet și e prea rece-n univers,

întreaga viață-i poezie, iar clipele sunt numai vers.

 

 

 

Viața e o salată

Fericire, emoții, sentimente, tristețe, dor, romantism, încăpățânare, naivitate, sinceritate, teamă, neputință, încredere, întâmplare, destin, iertare, credință, noroc, prieteni, cuvinte, timp…

suflet de fluture

căzut-a un flutur pe-asfaltul fierbinte
și mort fu mai mult, ca un bob mic de linte,
din greu s-a zbătut și-n zadar s-a luptat
cu vântul năprasnic ce zbor’ i-a curmat,
cu Soarele mândru ce l-a otrăvit
și razele-i necruțător l-au lovit,
a dat iar din aripi c-un ultim avânt
din pânzele-i fine cum nu-s pe pământ,
țesute cu grijă, pictate cu greu,
ce-ascund dor de viață și-un suflet, mereu,
un dor de ce-i drag în privire purtat
și ce nicidecum n-ar putea fi uitat:
câmpii făr’ hotare și codrul cel des,
din floare în floare… al său univers.
a dat iar din aripi c-un fel de reproș:
ce drept avu vântul și soarele roș
să-i curme ființa și făr’ de căință
să-l lase să piară – o biată ființă?!
de-ar fi să se stingă acum, pe asfalt,
să cadă pieirii sub cerul înalt,
ar vrea să se-nalțe-n al său ultim zbor
și vântul să-l ducă în locuri de dor.
astfel liber fi-va ca frunza căzând,
s-ar stinge, stingându-și dorința arzând.
și oamenii suflet de fluture au,
se zbat și întreaga lor viață și-o dau
pe-un ultim avânt și pe-un ultim fior
de pace în suflet – ființe ce mor.

Don Juan

Am să vă povestesc soarta unui om, a unui om care nu merită… viața unui om nefericit, care a trăit degeaba (veți înțelege de ce spun așa). Deci, să începem…

A fost un sfârșit de noiembrie, mai friguros decât acest februarie cu fițe, în care era strict necesar să ajung într-un timp cât mai util acasă. Când nu am bagaje prefer, fără prea multe ezitări, trenul. În doi timpi și trei mișcări m-am trezit la Iași. De aici, ca să-mi urmez traseul, am luat primul microbuz cu destinația – capitala. M-am așezat strategic pe un scaun de o singură persoană ca să nu fiu deranjată și am dormit o bună parte din drum… până la vamă, mai exact. De aici și începe narațiunea propriu-zisă. Vecinul meu de vizavi probabil se plictisea…

Se prezintă nea Ghicu, cetățean de origine română a cărui obiect principal de activitate este contrabanda de țigări. A făcut din asta o meserie, aproape că nu mai are file neștampilate în pașaport și-l știu toți șoferii și grănicerii. Duce marfa într-o valiză de mărimi medii gen geantă laptop și are bafta să nu fie controlat la frontieră datorită abilității sale de a mai spune o vorbă de bine, de a mai strecura o sticlă cu vin… sau alte trucuri pe care le implementează cu multă dibăcie. „Fiecare trăiește din ce poate” este convins nea Ghicu. De obicei nu trece singur. Are „fetele lui” care știu și ele ce să facă ca să-și facă treaba bine, dar de data asta era singur. Nu plătește taxe și impozite la stat, nu se teme că poate fi închis pentru ceea ce face… a trecut prin multe și nu cred că-i mai pasă.

Vorbește fără încetare și ai impresia că spune tot ce-i vine în cap. Obsedează cu propria sa persoană, cu viața lui de rahat de care zici că este mândru. Trei ore doar am stat și am ascultat ce zice.

Este tipul de om Don Juan, parcă desprins acum din filele unui roman francez și venit să-ți istorisească, în exclusivitate, soarta. Ochii triști, pierduți undeva, nu mai ascund nici un sentimen, nici o emoție, doar regrete, multă-multă tristețe… regrete, regrete, regrete… O față ștearsă și erodată de timp. Trăsături care nu mai pot să-ți trezească nici un fior, nici un „vino-ncoa” cum ar fi și de așteptat de la un adevărat Don Juan. Un bătrân, trecut parcă și de vârsta a treia… un nenorocit al secolului său. Tot ce-ți poate trezi este doar mila… și gata.

După cum bine se înțelege, a iubit. Ironia sorții, o chema Maria. Era din Basarabia și venea la ea încă de pe când specula cu marfă pe la piețile de prin Constanța. Mai exista un „și” aici, o mai avea pe Tamara (măritată cu altul), Elena, Raluca… și nu știu mai cine în același timp. Fericit așa, fără familie, fără nici un viitor, cu amante în fiecare oraș pe unde trecea, trăind doar cu prezentul și prezentul trăind prin el. Era și de așteptat, Maria l-a părăsit. S-a măritat cu altul, și-a făcut actele și a plecat. Mi-a arătat o poză pe care o păstra în buzunarul de la piept, într-un medalion vechi… era poza ei. Emoționant. Ce păcat că s-a trezit prea târziu. Câte aventuri a avut cu femeile. Cât de mult le-a iubit… sau poate nu le-a iubit deloc… doar el are să știe.

Copii nu are… urmași… ce să mai zic. Familie nu are… omuleți care l-ar completa, l-ar susține și i-ar fi mereu alături. Prieteni, poate că mai are, dar poți numi oare acei oameni  prieteni?! Nu știu…

A lăsat în urma sa o viață degeaba… regrete, regrete, regrete… o viață care va fi uitată îndată ce-și va da duhul. „Peste toate o lopată de țătână se depune…” A înțeles demult ce a greșit. Poate că dacă i-ar mai oferi cineva vreodată șansa, ar face altfel… dar nu mai are o altă șansă, nu mai are o altă viață. Are doar viața pe care și-a ratat-o…

Și acum, dacă se întâmplă să luați microbuzul spre Chișinău de la Iași, sau să treceți vama pe la Giurgiulești, puteți vedea un bătrân care face contrabandă de țigări… cu ochii triști, pierduți undeva. Un om care a trăit degeaba, care încă mai trăiește, dar face impresia că e mort demult… și în loc de inimă are un medalion care ascunde un secret… viața lui nu a fost în zadar, a iubit cu adevărat.

Dar eu nu cred în asta.

Mai sus am spulberat mitul lui Don Juan. Când te uiți la acel om poți să înțelegi cât de important e să nu-ți arunci viața ta la gunoi și pentru ce trebuie să trăiești pe acest pământ. Cine a înțeles, a înțeles bine.