Arhive etichetă: vise

Spunem NU viselor!

Când ai așteptări de la ceva, când speri, când visezi… într-un final poți să obții (sau nu) ceea ce-ți dorești. Însă doar atunci când nu-ți faci iluzii, lași lucrurile să evolueze de la sine, nu-ți dorești ceva cu ardență, obții ceea ce nu ți-ai fi putut imagina vreodată – visul împlinit. Pare ciudat și încâlcit, dar, ironia sorții, așa este! Visul meu nu a fost să trec Prutul, dar l-am trecut. N-am visat că voi ajunge și mă voi închina la mormântul lui Ștefan cel Mare, că voi vedea cele mai frumoase mănăstiri din Moldova, voi explora Iașii și voi bate pasul pe drumurile Ipoteștiului lui Eminescu…

Nu am nici un regret. Nu risc să rămân decepționată. Pentru asta am făcut un mic sacrificiu: pur și simplu mi-am interzis să mai visez.

Am înțeles că chiar și ceea ce nu-ți dorești vei obține neapărat… cu timpul. Fiecare primește ce este al său după merit. Da, trebuie să muncești. Iar dacă ai făcut tot ce ți-a stat în puteri și nu ai obținut nimic, ai puțintică răbdare! În fiecare dimineață mă voi trezi uitând ce am visat toată noaptea și voi suride pentru că înainte mă așteaptă încă o zi frumoasă. Fiecare zi este una specială!

„Şi după un timp, omul învaţă că – daca e prea mult – până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori, şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţa, că într-adevăr e valoros, şi omul învaţă şi învaţă… şi cu fiece zi învaţă.” (Cu timpul – Jorge Luis Borges)

Anunțuri

suflet de fluture

căzut-a un flutur pe-asfaltul fierbinte
și mort fu mai mult, ca un bob mic de linte,
din greu s-a zbătut și-n zadar s-a luptat
cu vântul năprasnic ce zbor’ i-a curmat,
cu Soarele mândru ce l-a otrăvit
și razele-i necruțător l-au lovit,
a dat iar din aripi c-un ultim avânt
din pânzele-i fine cum nu-s pe pământ,
țesute cu grijă, pictate cu greu,
ce-ascund dor de viață și-un suflet, mereu,
un dor de ce-i drag în privire purtat
și ce nicidecum n-ar putea fi uitat:
câmpii făr’ hotare și codrul cel des,
din floare în floare… al său univers.
a dat iar din aripi c-un fel de reproș:
ce drept avu vântul și soarele roș
să-i curme ființa și făr’ de căință
să-l lase să piară – o biată ființă?!
de-ar fi să se stingă acum, pe asfalt,
să cadă pieirii sub cerul înalt,
ar vrea să se-nalțe-n al său ultim zbor
și vântul să-l ducă în locuri de dor.
astfel liber fi-va ca frunza căzând,
s-ar stinge, stingându-și dorința arzând.
și oamenii suflet de fluture au,
se zbat și întreaga lor viață și-o dau
pe-un ultim avânt și pe-un ultim fior
de pace în suflet – ființe ce mor.

Iași – început și sfârșit de poveste #2

Cea mai impunătoare clădire a Iașiului este, fără doar și poate, Palatul Culturii din 1925, construit într-un stil neogotic flamboaint de către arhitectorul român I.D.Berindei (inspidat de Hotel de Ville din Paris). Construit pentru a adăposti consiliul orășenesc al tribunalului și transformat în spital militar în timpul Primului Război Mondial, în prezent, incinta Palatului adăpostește 4 muzee (Istorie, Artă, Etnografie, al Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu”). Nu am vizitat nici unul, accesul turiștilor este permis doar pentru prima sală… și acolo merg lucrări de renovare care sper să se finiseze mai devreme sau mai târziu.

O biserica din cărămidă, aflată în apropierea Palatului, este Biserica Sf. Nicolae Domnesc. Este restaurată la inițiativa lui Carol I în sec XIX și reprezintă o biserică medievală, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Când am ajuns eu acolo se celebra o cununie. Vă spun sincer, în acea zi, pe la câte biserici am fost, am avut norocul să asist în jur la vreo 5 cununii religioase. N-am mai pățit așa ceva. Zi frumoasă, oameni frumoși, doar știam că în cele mai multe cazuri mirii aleg să sărbătorească oficializarea relațiilor toamna, atunci când se numără bobocii (părerea mea subiectivă).

Vizavi se află Casa Dosoftei, o clădire frumoasă din piatră. Datează din 1679 și inițial era parte din curtea domnească a Iașilor. În prezent aici se află Secția de Literatură Română Veche (o colecție de manuscrise religioase, icoane, literatură română dinainte de 1830). Nu am ratat ocazia de a o vizita.

Pe strada Cuza Vodă nr.51 se înalță spectaculoasa Mănăstire Golia, construită la 1546 pe timpul lui Vasile Lupu.

A urmat Biserica Bărboi peste care am dat din întâmplare, turnul clopotniței mi-a atras atenția. Este construită în anii 1841-1844, pe locul unei biserici a vornicului Ursu Bărboi în perioada 1613-1615. Probabil de aici vine și numele. Turnul clopotniță datează din perioada 1726-1733.

Unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult evreiești din România este Sinagoga Mare, întemeiată în 1670-1671, reconstruită în secolul al XVIII-lea și restaurată în anii 1970. Este recunoscută ca prima sinagogă din România. În prezent necesită o cât mai grabnică restaurare și conservare. Cu toate că este inclusă în Programul Național de Restaurare din anul 2006, lucrările nu par a fi îcepute… schelele stau de mult timp neatinse.

Cam într-o stare similară se află și Biserica „Sf. Sava”. Aici crește iarbă pe acoperiș, dar lucrările sunt cât de cât urnite din loc. Nu se știe însă exact data finisării acestor lucrări.

Biserica Armenească (Armeană) de la începutul secolului al XIX-lea era închisă pentru vizitarea turiștilor. Nu am mai reușit să o vizitez, se făcuse seara. Cimitirul bisericii este fără îndoială atracția principală: se crede că pietrele de mormânt de lângă gard datează din secolul al XIV-lea. Inițial pietrele erau așezate orizontal, șanțurile scobite pe suprafața lor aveau menirea să adune apa de ploaie ca să poată bea păsările, aplecându-și capul ca într-o rugăciune – o fermecătoare dovadă a influențelor orientale asupra creștinității.

Dacă mergi din centru spre periferie sau dintr-o parte a Iașilor în alta, ai impresia că ești în cu totul alt oraș sau poate în alt secol. Diferențele îți sar în ochi: de la elegant la vulgar, șters sau de la nou la vechi, lăsat la voia sorții, părăginit.

Am văzut orașul altfel, mai în profunzime, diferit de cum îl știam până atunci. Mi-am mai transformat un vis în realitate. Este un oraș special în care, cu siguranță, ai ce vizita. Ce să zic, m-am îndrăgostit.

Iar sfârșitul de poveste a fost Gara, încă o clădire cu o arhitectură deosebită – monument istoric ce datează din 1870. Când treceți pe acolo data viitoare să știți pe unde călcați.

Am urcat în tren și am revenit acasă.

(toate pozele le puteți vedea aici)

Iași – început și sfârșit de poveste #1

Începutul…

Într-o zi superbă de sâmbătă am decis că trebuie neapărat să merg la Iași. Deci, împreună cu un omuleț care avea să o facă pe ghidul toată ziua, am luat-o frumos spre gară. Acolo ne aștepta personalul desigur.

De ceva timp mi-am tot propus să vizitez mai în detalii acest oraș. Iași este un oraș, mai bine zis o adevărată reședință a timpului, ce păstrează numeroase, splendide clădiri din secole demult apuse. În cele ce urmează am făcut cunoștință cu câteva dintre ele. Am migrat din secol în secol, din an în an admirând aceste perle.

Traseul îl aveam conturat, dar cum nu sunt eu adepta înrăită a planurilor, l-am modificat rapid, luându-l de la coadă la cap, așa e mai frumos. Pentru început, ne-am îndreptat spre Universitate și legendara „Sală a pașilor pierduți”. Ghinion, nu era goală (ghinionul m-a urmărit de mai multe ori pe parcursul acelei zile). Prima dată când o văzusem era goală-goluță, auzeai ecoul pașilor tăi peste tot… doar când e goală o poți admira așa cum trebuie. Acum era plină cu elevi, profesori, spectatori, jurnaliști… am picat la o expoziție a liceelor. Frumos, dar asta ne-a silit să ne reținem foarte puțin aici.

A urmat Copoul. Acolo am revăzut bustul lui Grigore Vieru, Ion Creangă, teiul lui Eminescu… am recitit „Dorința”. Un peisaj superb. O atmosferă mirifică. Revin de fiecare dată aici cu emoții.

În Grădina Botanică am căutat cam un sfert de oră un izvor cu apă potabilă. Nu l-am găsit, evident. Mi-a lăsat o impresie dintre cele mai plăcute scurta și întâia plimbare prin grădină. Încercam involuntar să o compar cu cea de la Chișinău. Nu se compară. Trebuie văzute amândouă, credeți-mă.

Aproape toate băncile erau pline în cele două parcuri, semn că și-a intrat vara în drepturi. Mai erau și studioși care învățau pe acolo. Mă gândeam să fac o poză dar cum aș fi putut să le tulbur intimitatea 😉

Urma să mergem spre Bojdeuca lui Creangă. Nu știam sigur unde se află așa că, logic, am luat-o greșit. În drum am dat peste o mâță care făcea un adevărat spectacol tăvălindu-se pe jos. N-am să uit niciodată mâța aia cu ochii verzi.

Căsuța din Țicăul de Sus, mahala a Iașilor de odinioară, e exact așa cum mi-o imaginasem. A fost construită în1842. Ion Creangă a locuit și a scris aici în ultimii 18 ani din viață. Este primul muzeu memorial literar din România. Am revenit în secolul nouăsprezece pentru câteva clipe.

După care am revăzut Râpa Galbenă. Momentan, aici se pot închiria biciclete. „Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din targ”. Pentru a închiria o bicicletă, căci ăsta ne-a fost scopul, ar fi trebuit să așteptăm minimum o oră și să mă plimb doar două, așa că am preferat să-mi continui drumul, să investesc timpul ce-mi rămăsese mai cu tâlc. Dar ideea cu bicicletele și acum mi se pare genială. Eram cam nr 120 pe listă în ziua aia, vă dați seama?!. Oamenii chiar vin, iau biciclete, le aduc înapoi. Iar studenții le închiriază gratuit. Fenomenal. Bravo organizatorilor.

Următorul punct de atracție turistică este, cu siguranță, Catedrala Mitropolitană, momentan aflată în renovare. Nu-i nimic, am reușit s-o vizitez… schelele de afară nu conferă construcției un aspect tocmai plăcut ochilor, dar asta e, totul merge spre bine. Interiorul fascinează prin noblețe și grandoare. Frumos.

Printre altele, am aflat o chestie foarte înteresantă: în weekend, întreaga stradă Stefan cel Mare din Iași devine pietonală.

O plimbare de câteva minute spre nord, pe Bulevardul Ștefan cel Mare, ne-a dus la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, la fel, în renovare (asta am avut în vedere când am zis că ghinionul m-a mai urmat). Dimitrie Cantemir, învățat, diplomat și domnitor al Moldovei, este îngropat aici. Aici mai este înmormântat și Alexandru Ioan Cuza, domn ales al Principatelor Unite.

epistolă

sunt rece astăzi, sunt de gheață… doar o nălucă sunt de lut,
ce nu mai știe cine este, ce-a fost, ce are, ce-a avut…
lumina cade pe hârtie, condeiul scrie fără sens:
„oglinda stelelor invie al zării negru spațiu dens…
te am în inimă și-n suflet, te am în cuget… n-ai știut?!
e rece, frică mi-e de noapte, de miezul nopții ce-a trecut,
mă tem că doar visez și dacă s-ar spulbera visul în zori
m-aș transforma într-o fantomă, te-aș pierde iar de mii de ori,
dar nu e vis prezentul oare, ce-l împărțim în jumătăți?!
întreaga viață se divide cuminte-n cele două părți:
o parte trece-n amintire, uitare, zbucium și regret,
cealaltă parte e neștire, speranțe… un întreg pamflet…
uituci, vulgari, fără principii și fără nici un Dumnezeu,
ne batem joc de cele sfinte ca să ne plângem de-i mai greu
și oameni suntem, și neoameni, si buni, și răi, neghiobi și sfinți,
petrecem viața asta-n patimi și zicem că am fost cuminți!
se șterge partea cu speranțe… noi, degradând, murim încet
și-n pragul morții ne dăm duhul lăsând în urmă iar regret…
e viața scurtă, omenească, doar de aceea tu să știi
că nu vreau altceva acuma, un singur lucru – doar să fii!
te am alături doar pe tine, mă ții de mână și-ți șoptesc
ce dor mi-a fost, o veșnicie, cât te ador, cât te doresc…
dulci șoaptele mai sunt, ca mierea, de-ar fi aievea ce îți spun,
ai încurca ziua cu noaptea, întoarce-te-ai din al tău drum,
poate-ai ajunge pân la stele, ai sparge cerul, ai striga,
dar știi prea bine, sunt doar vorbe… nu crede lor si nu spera!
noaptea încet se dumerește, eu în fantomă mă prefac…
ecoul meu rupe tăcerea și Soarele-i un vârf de ac.
sunt o materie opacă… o neființă în abis,
te vei trezi, uita-vei poate de mine și de-al nostru vis…
iar eu voi fi mereu aproape, am aripi ca să pot zbura,
ne leagă doar o amintire pe care tu o vei uita…”
condeiul cade, adormit-am, nu știu trezirea de va fi,
nu știu nimic, totu-i neștire, nu mai contează de-oi iubi…
mi se întunecă gândirea, a fost destin… mă delectez
cu ce-a rămas dintr-o iubire ce-a fost mai ieri… și doar visez.

Omul

Nu există ființă mai perfectă, perfectă prin colajul imperfecțiunilor sale, perfectă prin simplul fel de-a fi. Ați înțeles corect, vorbesc despre om si în ceea ce va urma îl voi diviniza cum stiu eu mai bine.

Poate iubi cu atâta pasiune încât se îneacă în dragostea sa, cu toată ființa, până la ultima celulă, până la ultimul neuron, inconstient si intangibil, aproape bolnăvicios.

Poate îndura, ierta. Rabdă si iartă!

Doreste si nu mai vede peste ce calcă, nu mai stie pentru ce luptă… cedează. Uneori cedează atât de usor, cu aceeasi intensitate cu care a râvnit acel ceva o groază de timp. Cedează pentru că îi cedează sufletul si nervii, în cele din urmă, dar, evident, va mai spera până nu va sti că a pierdut totul si definitiv. Un vis poate fi viu, nu si viabil.

Cât de agresiv respinge ceea ce l-a costat un preț prea mare si eforturi prea multe. Ceva de la care se astepta că va produce satisfacție si incântare produce doar silă si greață.

Câtă indiferență poate purta pentru obiectul ex-iubirii sale. Nu ură, ci indiferență, pentru că doar indiferența este opusul iubirii, ce poate fi mai umil decât să stii că ai redevenit unul dintre cei 6 mild oameni care nu-i mai trezeste nici un fior… trist, dar ce să-i faci…

Nu iartă totul. Nu e Dumnezeu! Unele lucruri nu se pot ierta – păcatele sunt prea mari si nu-i va sta-n puteri să ierte. Dar poate!

Cât de orb crede! Se joacă cu viața si nu-si dă bine seama că nu va sti niciodată regulile acesteia pana la capăt. Un joc al cărui finalitate este mereu aceeasi – neființa. Joc perfect prin imperfecțiune, ca si omul, unde contează doar procesul.

Se zice că avem două categorii de instincte fundamentale: sexuale si de violență. Suntem o supă de tot ce vreți numai că proporționalizați diferit, si buni si răi, si frumosi si urâți, si destepți si mai putin… dar ceea ce ne salvează este că ne putem schimba si suntem dinamici.

Cine a zis că dacă îți vei urma instinctele vei da gres?! Ați văzut vreodată un câine aruncându-se în fața trenului pentru că nu mai vrea să trăiască?!

Vei gresi mai des cu capul decât cu inima, dar asta încă nu înseamnă că inima nu greseste niciodată! E o lege a firii!

Am aplicat o democrație absolută în tot ceea ce simt, ce vreau si ce pot.

Omul nu este o carte: o citesti, si gata, o stii. Este o enigmă pe care nu o vei dezlega niciodată până la capăt.

Este genial, egoist, bun si rau, rațional si nebun, capricios si naiv prin definiție.

Iar eu, văd lumea în roz si încerc să justific pe oricine în orice atâta timp cât o pot face. Judec si nu iert… ca si orisicare ființă umană.

Să nu dea Dumnezeu să-i cunoasteti toate laturile vreodată.

Acuma nu am timpul, dar vă recomand să deschideți o carte de filosofie, psihologie… ca să lărgiți subiectul, e interesant la culme 😉

Amintiri #1

Iar acasă… și reascultând melodia „La umbra marelui URS(S)” mi-am amintit concertul de excepție Phoenix la Chișinău, 1 septembrie, în cadrul Zilelor Culturii și Limbii Române, despre care nu am scris nici un cuvințel. Cele mai expresive momente pe care le-am păstrat în minte, impresiile… Era trecut peste miezul nopții, concertul pe sfârșite iar eu, mergând pe bulevardul aproape gol, mai auzeam în depărtare cum mai sună ultima piesă, ultimile acorduri.  Simțeam respirația orașului aflat într-o perfectă armonie cu tot ce se petrecea în el. Momente de neuitat și încă un vis devenit realitate. Am luat un taxi. Coloana sonoră  a serii s-a descompus până la destrămarea totală… parcă mai sunt acolo și parcă o mai aud.