Arhive etichetă: weekend

weekend la Brașov (partea II)

Vremea a fost de partea noastră și de astă dată. Nu că nu mi-ar mai place vremea posomorâtă, cerul plin de nourași pufoși și cenușii care tot se zbuciumă, se amestecă și se destramă picătură cu picătură… dar pe ploaie nu prea ai cum să urci pe munte, cu siguranță. În acel weekend frumos al unui început de toamnă ne propuseserăm tocmai acest lucru, să urcăm pe munte, destinația – Vârful Tâmpa. Ne-am echipat frumos, de dimineață (adică între orele 9-10, să nu uităm că era weekend), am ajuns la poatele muntelui și de acolo am ales traseul cu marcajul galben, adică Banca lui Alesius – Treptele lui Gabony – Pajiștea Tâmpei – Vârful Tâmpa. Traseu de o dificultate mică spre medie, pe alocuri abrupt și cam pietros, deci fără o pereche de bocanci serioși în picioare nu prea ai ce face pe acolo.

Impresionant.

Brașov

Banca lui Alesius

Brașov

Treptele lui Gabony

Brașov

Spre vârful Tâmpa

Brașov

Imagine de pe Pajiștea Tâmpei

Din păcate nu s-a gândit nimeni să fixeze de-a lungul traseului coșuri sau pubele pentru colectarea deșeurilor. Pe alocuri sunt aruncate peturi, pungi de plastic… și când zic „pe alocuri” mă refer la locuri mai puțin accesibile omului de rând, unde doar alpiniștii, sau cel puțin oamenii dotați cu echipamente speciale de escaladat munții, ar putea ajunge (idee bună pentru organizarea „Let’s do it România” pentru alpiniști). Nu pot să mai zic ceva de responsabilitatea și conștiința (poate inexistente) a oamenilor care au aruncat acele deșeuri (depinde de educația fiecăruia, în definitiv). Pentru unii e prea greu să pui un pet proaspăt golit sau o pungă frumos în ghiozdan și să o arunci la primul coș de gunoi careți iese în cale…

Destinația finală, adică vârful Tâmpa, se află la o altitudine de peste 950 metri. Pe același traseu se ajunge și până la platforma / locul unde este fixată inscripția „BRAȘOV”. Imaginile sunt superbe și acolo.

Mai este un al doilea traseu cu marcaj roșu care duce prin serpentine și care, din câte am înțeles, se poate face și cu bicicleta (trebuie de încercat).

Ce dor mi-a fost de munte. Cred că n-aș da niciodată un concediu la mare pe o drumeție pe munte.

Am coborât cu telecabina și în câteva minute eram jos. Îmi amintesc de o femeie care-i zicea soțului și celor doi copii: „Am urcat câteva ore ca să coborâm în câteva minute…”. Probabil urcase pe al doilea traseu care este și mai lung.

Era ultima zi de Oktoberfest la Brașov. Am mers într-acolo mai mult ca să admirăm atmosfera, era ceva de necrezut – sute de oameni care cântau în cor, se veseleau și se simțeau bine pe fundalul muzicii adevărate (adică rock) și în compania prietenilor și apropiaților. Ne treceau fiorii…

Mai târziu am mers și am savurat câte o ciocolată caldă la KafePub (între timp deveniserăm clienți fideli ai localului). Ne-am mai plimbărit prin Centrul Vechi și ne-am trezit la un moment dat că se făcuse seara.

Ce repede trecuse weekend-ul! Da, timpul trece parcă mai repede chiar atunci când ți-e lumea mai dragă. Am rămas cu ceva chestii (gusturi, locuri, imagini, peisaje) de care cu siguranță am să-mi amintesc cu zâmbetul pe buze.

Și incă o dată Brașovul a reușit să mă impresioneze.

Anunțuri

weekend la Brașov (partea I)

Sunt locuri pe lumea asta de care te îndrăgostești din prima, adică de la prima vedere. Dar sunt și unele locuri, ființe, oameni de care nu te poți îndrăgosti de la prima vedere, adică așa, ca-n adolescență, bezmetic și sălbatic, aproape din instinctul animalic în plină ascensiune (uneori prea timpuriu, alteori prea târziu)… La prima vedere te îndrăgostești deseori de aparențe. Poate că există și o a treia variantă/e, sau varianta în care nu te îndrăgostești deloc, care, de fapt, nu este variantă, ci probabilitate… dar eu cred că sunt doar două…

De regulă te îndrăgostești la momentul potrivit, atunci când îți vine și ție rânduiala, cum zicea bunică-mea. Da, totul se face la timpul lui, până și să înțelegi acest detaliu îți ia ceva timp.

După cum spuneam: sunt locuri de care te îndragăstești de la a doua vedere, de-a adevăratelea și pentru totdeauna, cu pasiune, dar totuși altfel – conștient.

„m-am îndrăgostit de el așa cum te fură somnul: încet… și cu desăvârșire”

Pentru mine unul dintre acele locuri este Brașovul. Știam că iubesc acel loc, acel oraș, acei oameni, pe când eram acolo, într-un weekend frumos de august, plin de verde și de nourași pufoși, care parcă mă așteptau încercând să mă ferească de caniculă. M-am îndrăgostit de la a doua vedere pentru că nu era prima mea vizită la Brașov, dar nu este nici cea din urmă, cu siguranță.

Am ajuns după prânz, pe când soarele mai era în zenit.

Întreaga după-amiază până seara târziu am colindat fiecare străduță. Ne-am plimbat cu autobuzul aducându-ne aminte de troleurile din copilărie. Pe alocuri aveai impresia că încă mai ești, sau ai revenit pentru câteva momente în copilărie…

Am ajuns la Cetățuia, fost turn de veghe / cetate / cazarmă / depozit, iar astăzi complex turistic cu specific medieval (din câte am înțeles – proprietate privată). Priveliștea de acolo, de sus, este impresionantă. Restaorantul este destul de bine întreținut, dar ceva parcă-i lipsește… Curtea cetății se poate vizita de către toți doritorii. Exact în momentul când intram noi, ieșea o pereche de proaspăt însurăței – vorbitori de limbă germană și engleză, pesemne nativi. Până-n vârful dealului este o scurtătură printre case vechi de secole, pe poteci înguste și șerpuite – să o căutați!

La Biserica Neagră am ajuns prea târziu ca să o mai pot vizita și nici a doua zi n-am făcut acest lucru. Am privit-o cu admirație din exterior. Mai multe despre comunitatea evanghelică liturană gășiți aici. Pentru cei care au plăcerea să o viziteze și din interior pot apela la serviciile unor ghizi care chiar știu meserie.

Până pe la miezul nopții am hoinărit prin Centrul Vechi. Am mai descoperit Poarta Șchei sau Ecaterina (nu sunt sigură care dintre ele), Sinagoga, Strada Sforii și un local foarte drăguț unde am băut o cafea bună de tot a doua zi dimineața – cred că filmulețul de mai jos vorbește de la sine.

A doua zi am urcat cu telecabina pe muntele Tâmpa și am rămas plăcut surprinsă de ce-mi vedeau ochii.

TampaCred că ne-ar trebui mai bine de o lună ca să descoperim, în mare măcar, orașul din Țara Bârsei.

Aștept cu nerăbdare următoarea vizită și vă îndemn să vizitați cu încredere Brașovul.

Iași – început și sfârșit de poveste #2

Cea mai impunătoare clădire a Iașiului este, fără doar și poate, Palatul Culturii din 1925, construit într-un stil neogotic flamboaint de către arhitectorul român I.D.Berindei (inspidat de Hotel de Ville din Paris). Construit pentru a adăposti consiliul orășenesc al tribunalului și transformat în spital militar în timpul Primului Război Mondial, în prezent, incinta Palatului adăpostește 4 muzee (Istorie, Artă, Etnografie, al Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu”). Nu am vizitat nici unul, accesul turiștilor este permis doar pentru prima sală… și acolo merg lucrări de renovare care sper să se finiseze mai devreme sau mai târziu.

O biserica din cărămidă, aflată în apropierea Palatului, este Biserica Sf. Nicolae Domnesc. Este restaurată la inițiativa lui Carol I în sec XIX și reprezintă o biserică medievală, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Când am ajuns eu acolo se celebra o cununie. Vă spun sincer, în acea zi, pe la câte biserici am fost, am avut norocul să asist în jur la vreo 5 cununii religioase. N-am mai pățit așa ceva. Zi frumoasă, oameni frumoși, doar știam că în cele mai multe cazuri mirii aleg să sărbătorească oficializarea relațiilor toamna, atunci când se numără bobocii (părerea mea subiectivă).

Vizavi se află Casa Dosoftei, o clădire frumoasă din piatră. Datează din 1679 și inițial era parte din curtea domnească a Iașilor. În prezent aici se află Secția de Literatură Română Veche (o colecție de manuscrise religioase, icoane, literatură română dinainte de 1830). Nu am ratat ocazia de a o vizita.

Pe strada Cuza Vodă nr.51 se înalță spectaculoasa Mănăstire Golia, construită la 1546 pe timpul lui Vasile Lupu.

A urmat Biserica Bărboi peste care am dat din întâmplare, turnul clopotniței mi-a atras atenția. Este construită în anii 1841-1844, pe locul unei biserici a vornicului Ursu Bărboi în perioada 1613-1615. Probabil de aici vine și numele. Turnul clopotniță datează din perioada 1726-1733.

Unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult evreiești din România este Sinagoga Mare, întemeiată în 1670-1671, reconstruită în secolul al XVIII-lea și restaurată în anii 1970. Este recunoscută ca prima sinagogă din România. În prezent necesită o cât mai grabnică restaurare și conservare. Cu toate că este inclusă în Programul Național de Restaurare din anul 2006, lucrările nu par a fi îcepute… schelele stau de mult timp neatinse.

Cam într-o stare similară se află și Biserica „Sf. Sava”. Aici crește iarbă pe acoperiș, dar lucrările sunt cât de cât urnite din loc. Nu se știe însă exact data finisării acestor lucrări.

Biserica Armenească (Armeană) de la începutul secolului al XIX-lea era închisă pentru vizitarea turiștilor. Nu am mai reușit să o vizitez, se făcuse seara. Cimitirul bisericii este fără îndoială atracția principală: se crede că pietrele de mormânt de lângă gard datează din secolul al XIV-lea. Inițial pietrele erau așezate orizontal, șanțurile scobite pe suprafața lor aveau menirea să adune apa de ploaie ca să poată bea păsările, aplecându-și capul ca într-o rugăciune – o fermecătoare dovadă a influențelor orientale asupra creștinității.

Dacă mergi din centru spre periferie sau dintr-o parte a Iașilor în alta, ai impresia că ești în cu totul alt oraș sau poate în alt secol. Diferențele îți sar în ochi: de la elegant la vulgar, șters sau de la nou la vechi, lăsat la voia sorții, părăginit.

Am văzut orașul altfel, mai în profunzime, diferit de cum îl știam până atunci. Mi-am mai transformat un vis în realitate. Este un oraș special în care, cu siguranță, ai ce vizita. Ce să zic, m-am îndrăgostit.

Iar sfârșitul de poveste a fost Gara, încă o clădire cu o arhitectură deosebită – monument istoric ce datează din 1870. Când treceți pe acolo data viitoare să știți pe unde călcați.

Am urcat în tren și am revenit acasă.

(toate pozele le puteți vedea aici)

Iași – început și sfârșit de poveste #1

Începutul…

Într-o zi superbă de sâmbătă am decis că trebuie neapărat să merg la Iași. Deci, împreună cu un omuleț care avea să o facă pe ghidul toată ziua, am luat-o frumos spre gară. Acolo ne aștepta personalul desigur.

De ceva timp mi-am tot propus să vizitez mai în detalii acest oraș. Iași este un oraș, mai bine zis o adevărată reședință a timpului, ce păstrează numeroase, splendide clădiri din secole demult apuse. În cele ce urmează am făcut cunoștință cu câteva dintre ele. Am migrat din secol în secol, din an în an admirând aceste perle.

Traseul îl aveam conturat, dar cum nu sunt eu adepta înrăită a planurilor, l-am modificat rapid, luându-l de la coadă la cap, așa e mai frumos. Pentru început, ne-am îndreptat spre Universitate și legendara „Sală a pașilor pierduți”. Ghinion, nu era goală (ghinionul m-a urmărit de mai multe ori pe parcursul acelei zile). Prima dată când o văzusem era goală-goluță, auzeai ecoul pașilor tăi peste tot… doar când e goală o poți admira așa cum trebuie. Acum era plină cu elevi, profesori, spectatori, jurnaliști… am picat la o expoziție a liceelor. Frumos, dar asta ne-a silit să ne reținem foarte puțin aici.

A urmat Copoul. Acolo am revăzut bustul lui Grigore Vieru, Ion Creangă, teiul lui Eminescu… am recitit „Dorința”. Un peisaj superb. O atmosferă mirifică. Revin de fiecare dată aici cu emoții.

În Grădina Botanică am căutat cam un sfert de oră un izvor cu apă potabilă. Nu l-am găsit, evident. Mi-a lăsat o impresie dintre cele mai plăcute scurta și întâia plimbare prin grădină. Încercam involuntar să o compar cu cea de la Chișinău. Nu se compară. Trebuie văzute amândouă, credeți-mă.

Aproape toate băncile erau pline în cele două parcuri, semn că și-a intrat vara în drepturi. Mai erau și studioși care învățau pe acolo. Mă gândeam să fac o poză dar cum aș fi putut să le tulbur intimitatea 😉

Urma să mergem spre Bojdeuca lui Creangă. Nu știam sigur unde se află așa că, logic, am luat-o greșit. În drum am dat peste o mâță care făcea un adevărat spectacol tăvălindu-se pe jos. N-am să uit niciodată mâța aia cu ochii verzi.

Căsuța din Țicăul de Sus, mahala a Iașilor de odinioară, e exact așa cum mi-o imaginasem. A fost construită în1842. Ion Creangă a locuit și a scris aici în ultimii 18 ani din viață. Este primul muzeu memorial literar din România. Am revenit în secolul nouăsprezece pentru câteva clipe.

După care am revăzut Râpa Galbenă. Momentan, aici se pot închiria biciclete. „Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din targ”. Pentru a închiria o bicicletă, căci ăsta ne-a fost scopul, ar fi trebuit să așteptăm minimum o oră și să mă plimb doar două, așa că am preferat să-mi continui drumul, să investesc timpul ce-mi rămăsese mai cu tâlc. Dar ideea cu bicicletele și acum mi se pare genială. Eram cam nr 120 pe listă în ziua aia, vă dați seama?!. Oamenii chiar vin, iau biciclete, le aduc înapoi. Iar studenții le închiriază gratuit. Fenomenal. Bravo organizatorilor.

Următorul punct de atracție turistică este, cu siguranță, Catedrala Mitropolitană, momentan aflată în renovare. Nu-i nimic, am reușit s-o vizitez… schelele de afară nu conferă construcției un aspect tocmai plăcut ochilor, dar asta e, totul merge spre bine. Interiorul fascinează prin noblețe și grandoare. Frumos.

Printre altele, am aflat o chestie foarte înteresantă: în weekend, întreaga stradă Stefan cel Mare din Iași devine pietonală.

O plimbare de câteva minute spre nord, pe Bulevardul Ștefan cel Mare, ne-a dus la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, la fel, în renovare (asta am avut în vedere când am zis că ghinionul m-a mai urmat). Dimitrie Cantemir, învățat, diplomat și domnitor al Moldovei, este îngropat aici. Aici mai este înmormântat și Alexandru Ioan Cuza, domn ales al Principatelor Unite.